Elijah Baley se trezi la umbra copacului şi bodogăni pentru el:

— Ştiam eu. Transpir.

Tăcu o clipă, îşi îndreptă spatele, îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul mâinii, apoi privi crunt la picăturile de apă.

— Nu pot suferi transpiraţia, vorbi de unul singur, de parcă ar fi promulgat o lege cosmică, şi din nou avu pică pe Univers, pentru că făcea un lucru important şi neplăcut în acelaşi timp.

În Oraş, unde temperatura şi umiditatea erau sub control total şi unde n-aveai niciodată nevoie să te porţi astfel încât căldura produsă să fie mai mare decât cea înlocuită. niciodată nu transpirai (desigur cu excepţia cazului în care doreai să transpiri).

Asta da, civilizaţie!

Privi spre câmp, unde se afla o ceată de bărbaţi şi femei, oarecum în grija lui. Erau în majoritate tinerei până la douăzeci de ani, dar şi câţiva mai copţi, ca el. Săpau pământul cu stângăcie şi făceau o seamă de alte lucruri pe care trebuia să le facă roboţii — şi le-ar fi făcut mai bine, dacă nu li s-ar fi dat ordin să stea deoparte şi să aştepte, în timp ce oamenii munceau cu încăpăţânare.

Pe cer erau nori, iar soarele se ascundea, în acea clipă, în spatele unuia dintre ei. Privi la întâmplare în sus. Pe de o parte, asta însemna că dogoarea soarelui (şi transpiraţia) s-ar reduce. Pe de altă parte, avea oare de gând să plouă?

Ăsta era necazul cu Exteriorul. Oscilai întruna între alternative neplăcute.

Faptul că un nor relativ mic putea acoperi complet soarele, întunecând Pământul dintr-o parte în alta, lăsând, totuşi. aproape tot cerul albastru, îl uluia întotdeauna pe Baley.

Rămase sub învelişul de frunze al copacului (un fel de perete şi tavan primitiv, cu scoarţa moale la pipăit) şi privi, din nou, înspre ceată, cu atenţie. O dată pe săptămână, indiferent de vreme, veneau aici.