Primeau şi membri noi. Aceştia erau, categoric, mai mulţi decât cei câţiva inimoşi care porniseră la drum. Conducerea Oraşului, chiar dacă nu-şi dădea prea mult osteneala, era destul de înţelegătoare ca să nu pună piedici.

Înspre orizont, în dreapta lui — la est, cum ai fi zis după poziţia soarelui din amurg — Baley văzu cupolele greoaie, cu multe vârfuri, ale Oraşului, care cuprindeau tot ceea ce făcea ca viaţa să merite trăită. Văzu şi o pată mică deplasându-se, prea departe ca să-şi dea seama ce era. După felul în care se mişca şi după semne prea complicate pentru a fi explicate, Baley fu sigur că era un robot, dar asta nu-l surprinse. Suprafaţa Pământului, în afara Oraşului, era teritoriul roboţilor, nu al oamenilor — cu excepţia celor câţiva care, ca şi el, visau cai verzi pe pereţi.

Privirea i se întoarse automat la visătorii care săpau, trecând de la unul la altul. Îi cunoştea şi ştia numele fiecăruia. Toţi lucrau, toţi învăţau cum să suporte Exteriorul şi…

Se încruntă şi bombăni încet:

— Unde-i Bentley?

Şi un alt glas, răsunând în spatele lui, vioi şi cam gâfâit, spuse:

— Uite-mă, tată.

Baley se răsuci:

— Nu face asta, Ben.

— Ce să nu fac?

— Să te strecori aşa în spatele meu. Mi-e destul de greu să-mi ţin echilibrul în Exterior şi fără să mai am bătaie de cap cu emoţiile.

— N-am vrut să te iau prin surprindere. E greu să faci zgomot când mergi pe iarbă. N-ai încotro… Dar nu crezi că ar trebui să mergi înăuntru, tată? Eşti afară de două ore şi cred că e destul.

— De ce? Pentru că am patruzeci şi cinci de ani şi tu eşti un boboc de nouăsprezece? Crezi că trebuie să ai grijă de ramolitul de taică-tău, nu-i aşa?

— Da, cred că asta e, zise Ben. Şi se vede că eşti un detectiv bun. Mergi drept la ţintă.