Era greu de cuprins întreaga măreţie a scenei, sau de imaginat forţele care acţionaseră aici când mareele de rocă topită avansaseră şi se extinseseră, creând cutele şi terasele ce se întindeau în faţa bărbatului. Tot ceea ce zărea, se putea pierde însă fără urmă în interiorul incredibilului vulcan pe care trebuia să-l înfrunte peste mai puţin de un an; Kilauea nu era decât un model miniatural al lui Olympus Mons, iar toate antrenamentele lor puteau fi complet inadecvate realităţii.

Îşi aminti cum, de Ziua Inaugurării 2001, preşedintele Statelor Unite reluase promisiunea făcută cu patruzeci de ani în urmă de Kennedy, «Trebuie să ajungem pe Lună!», proclamând că acesta va fi «Secolul Sistemului Solar». Înainte de atingerea anului 2001, pronosticase el încrezător, aveau să fi vizitat principalele corpuri cereşti care se roteau în jurul Soarelui şi aveau să-şi fi stabilit baze permanente pe cel puţin unul din ele.

Razele soarelui de-abia răsărit dezvăluiau fuioarele de aburi ce se înălţau din crăpăturile lavei şi dr. Kaleer îşi reaminti ceţurile nocturne care se adunau în Labirintul Nopţii. Da, îi venea uşor să-şi închipuie că se găsea deja pe Marte, cu colegii săi din şase ţări diferite.

De data aceasta, nici o naţiune n-avea, de fapt nici nu putea, să reuşească de una singură.

Se întorcea către elicopter, când o presimţire sau o mişcare întrezărită cu coada ochiului îl făcu să se oprească. Derutat, privi îndărăt, în crater; abia după un timp se gândi să ridice ochii spre cer. Atunci Mohan Kaleer ştiu, precum Elena Liakov în acelaşi moment, că istoria, aşa cum o cunoscuseră oamenii, ajunsese la sfârşit. Monştrii scânteietori ce zburau dincolo de nori, la o înălţime pe care nu îndrăznea s-o ghicească, făceau ca vehiculele spaţiale din punctul Lagrange să pară la fel de primitive ca şi pirogile cioplite din trunchiuri de copaci.