Nu simţi nici un regret că munca sa de-o viaţă era anulată. Trudise să ducă omul spre stele, iar acum acestea ― îndepărtatele şi indiferentele stele ― veneau la el.
Acesta era momentul în care istoria îşi oprea răsuflarea, iar prezentul era retezat de trecut, aşa cum un gheţar se desprinde din banchizele ce i-au dat naştere, pentru a străbate oceanele în mândra lui singurătate. Acum, nimic din ceea ce realizaseră epocile anterioare nu mai conta; un singur gând răsuna întruna în mintea lui Mohan:
Rasa umană nu mai era singură.
Capitolul doi
Secretarul general al Naţiunilor Unite stătea nemişcat lângă fereastra uriaşă, privind în jos, către forfota străzii. Uneori se întreba dacă era bine pentru un om să lucreze la o asemenea înălţime, deasupra celorlalţi semeni. Izolarea era foarte bună, însă se putea transforma cu uşurinţă în indiferenţă. Sau încerca doar să-şi justifice ostilitatea faţă de zgârie-nori, sentiment rămas intact chiar şi după douăzeci de ani petrecuţi la New York?
Uşa dinapoia lui se deschise, dar Stormgren nu se întoarse. În cameră intră Pieter Van Ryberg. Urmă pauza aceea inevitabilă, în decursul căreia Pieter privea nemulţumit termostatul, deoarece era deja binecunoscut faptul că secretarului general îi plăcea să locuiască într-un congelator. Stormgren aşteptă ca adjunctul să i se alăture, după aceea îşi desprinse ochii de la imaginea familiară şi totuşi fascinantă a străzii.
― Au întârziat, spuse el. Wainwright trebuia să fi sosit de cinci minute.
― Ne-au comunicat de la poliţie: îl urmează un întreg alai şi circulaţia s-a blocat. Trebuie să sosească dintr-un moment în altul.
Van Ryberg se opri, apoi adăugă brusc:
― Eşti sigur că faci bine primindu-l?
― Mă tem că acum este prea târziu să mai dau înapoi.