Expresia feţei lui Voy dovedea că înţelegea. Întinse mâna.

— Pot să văd documentele?

Harlan se destinse puţin. Principalul obstacol fusese trecut. Privi cu atenţie cum capul Sociologului se pleca asupra foilor pe care le adusese.

Sociologul vorbi doar o dată.

— Pe Timp, este o schimbare de Realitate mică. Harlan profită de ocazie şi improviza.

— Este. Prea mică, cred. De aici porneşte problema. Se află sub diferenţa critică şi am ales pentru test un individ. Nu ar fi evident, diplomatic să folosesc aparatura Secţiei noastre până nu sunt sigur că am dreptate.

Voy se ridică în picioare.

— Îl voi da unuia din Proiectanţii mei de Viaţă, Totul va rămâne între noi. Înţelegi, totuşi, că aceasta nu înseamnă crearea unui precedent.

— Desigur.

— Şi dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş dori să supraveghez materializarea Schimbării de Realitate. Sper că ne veţi face onoarea de a conduce personal Schimbarea Minimă Necesară.

Harlan încuviinţă din cap.

— Îmi voi asuma deplina responsabilitate.

Două din ecranele din camera de vizionare erau în funcţiune. Inginerii le reglaseră la coordonatele Spaţiale şi Temporale exacte şi părăsiseră încăperea. Harlan şi Voy erau singuri între pereţii sclipitori. (Sistemul de pelicule moleculare era perceptibil, chiar ceva mai mult decât atât, însă Hartan privea ecranele).

Ambele imagini erau imobile. Ar fi putut fi scene dintr-o lume moartă, căci înfăţişau momente matematice ale Timpului.

Una din imagini avea culori aprinse, naturale: sala maşinilor din interiorul a ceea ce Harlan ştia că este o navă spaţială experimentală. O uşă se închidea şi un pantof strălucitor, dintr-un material roşu, semi-transparent, se vedea în spaţiul rămas. Nu se mişca. Dacă imaginea ar fi putut surprinde şi firele de praf din aer, nici ele nu s-ar fi clintit.