— Îmi pare rău, spuse Voy, este obiceiul Secolului şi Secţia care se ocupă de el crede că este bine să adopte obiceiurile acolo unde este practic. Cu timpul, ajungi să te obişnuieşti! Voy păşea repede pe picioarele în mişcare ale unui alt Voy, răsturnat, de sub pardoseală, care îl însoţea pas cu pas. Întinse mâna şi împinse un indicator subţire ca un fir de păr în josul unei spirale gradate, până la zero.

Reflexiile pieriră. Lumina străină se topi. Harlan simţi că îşi revine.

— Dacă vreţi acum să mă urmaţi, spuse Voy.

Harlan parcurse cu el coridoare goale — care, ştia, trebuie să fi fost, acum câteva momente, învălmăşeli de lumină artificială şi reflexii —, ajunseră pe o platformă, trecură printr-o anticameră, intrară într-un birou.

În toată această scurtă călătorie nu întâlniră nici o fiinţă omenească. Harlan era atât de obişnuit cu asta, i se părea atât de firesc, încât ar fi fost surprins, aproape şocat, dacă ar fi întrezărit numai o siluetă în trecere grăbită. Fără îndoială că se răspândise vestea că trecea un Tehnician. Chiar şi Voy păstra distanţa şi când din întâmplare mâna lui Harlan îi atinse uşor mâneca, se trase înapoi cu o tresărire vizibilă.

Harlan fu vag surprins de uşoara amărăciune pe care o simţi. Crezuse că în jurul sufletului său se formase o carapace mai groasă, mai eficient insensibilă. Dacă se înşelase, dacă se subţiase carapacea, nu putea fi decât o simplă explicaţie.

Noÿs!

Sociologul Kantor Voy se aplecă în faţă către Tehnician într-un fel ce părea destul de prietenos, însă Harlan înregistra în mod automat faptul că erau aşezaţi la capetele unei mese destul de lungi.