Cu îndărătnicie, Elijah Baley rezista panicii.

Se acumulase în el de două săptămâni. Mai de mult chiar, se acumulase încă de când îl chemaseră la Washington, unde i se spusese calm că va primi o nouă misiune.

Chemarea la Washington fusese ea însăşi destul de neliniştitoare. Venise fără precizări, era o simplă convocare, ceea ce o făcea de-a dreptul alarmantă. Cuprindea şi o foaie de drum dus-întors cu avionul, iar acest lucru o făcea încă şi mai alarmantă.

În parte, panica se năştea din sentimentul de urgenţă legat de ordinele de deplasare cu avionul. În parte, din gândul că trebuia să zboare pur şi simplu. Şi totuşi, acesta era doar un început de nelinişte şi, deocamdată, uşor de înăbuşit.

La urma urmelor, Lije Baley mai zburase de patru ori cu avionul până atunci. Odată chiar traversase continentul. Astfel că, deşi o călătorie cu avionul nu e niciodată plăcută, cel puţin nu este un pas total în necunoscut.

Şi apoi, zborul de la New York la Washington durează numai o oră. Avionul va decola de la pista nr. 2 care, ca toate pistele rezervate traficului oficial, este destul de bine protejată, cu o trapă care se deschide spre atmosfera din afară numai după ce aeronava atinge viteza de decolare. Iar aterizarea se va face la pista nr. 5 din Washington, protejată în mod asemănător.

Mai mult, aşa cum Baley ştia foarte bine, avionul nu are hublouri. Va fi plăcut luminat, se va servi o masă mulţumitoare şi pasagerii vor avea tot confortul necesar. Zborul, dirijat prin radio, va fi lin, iar odată ce nava se va afla în aer va dispărea aproape orice senzaţie de mişcare.

Baley îşi spusese toate astea sieşi şi Jessiei, soţia sa, care nu mai zburase niciodată şi, ca atare, se îngrozea doar gândindu-se la asemnea lucruri.

— Dar nu vreau să te duci cu avionul, Lije. Nu e ceva firesc. De ce nu te duci pe şoseaua rulantă?