— Pentru că mi-ar lua zece ore — faţa prelungă a lui Baley se înăspri — şi pentru că fac parte din Poliţia Municipală şi trebuie să mă supun ordinelor date de superiori. Cel puţin, dacă vreau să rămân în categoria a 6-a.

Iar la aceasta Jessie nu mai avea ce riposta.

Baley se urcă în avion şi îşi fixă privirea pe banda-ziar ce se desfăşura lin şi necontenit din distribuitorul situat în faţa ochilor săi. Municipalitatea se mândrea cu acest serviciu de informaţii: ştiri, articole, note umoristice, materiale educative, ba, uneori, şi puţină literatură. Cândva aceste benzi vor fi transformate în film, se spunea, căci concentrarea privirii asupra unui ecran ar fi un mijloc şi mai eficient de a distrage atenţia pasagerilor de la mediul înconjurător.

Baley continua să privească banda ce se desfăşura în faţa ochilor săi nu numai pentru a încerca să uite unde se află, dar şi din motive de etichetă. În avion se mai găseau încă cinci pasageri (nu putuse să nu observe asta) şi fiecare avea dreptul la teama şi neliniştea firească pe care firea şi educaţia sa îl făceau să le simtă.

Baley însuşi ar fi fost scos din fire de orice intrus care ar fi observat propria sa stinghereală. Nu dorea nici un ochi străin fixat asupra propriilor sale falange golite de sânge, acolo unde mâinile i se încleştaseră pe rezemătoarea de braţ, sau asupra petelor de sudoare pe care le vor lăsa acolo.

Îşi spunea: Dar sunt la adăpost. Avionul este un mic oraş.

Nu reuşea însă să se amăgească. Avea la stânga doi-trei centimetri de oţel; îi putea simţi cu cotul. Dar dincolo, nimic…

Ei da, aer! Dar asta nu înseamnă, de fapt, nimic. Se întinde pe o mie de mile într-o direcţie. O milă, poate două, pe verticală.

Aproape că dorea să poată privi în jos, să vadă calotele Oraşelor ascunse peste care trecea: New York, Philadelphia, Washington. Îşi imagina, departe jos, complexele ondulate de cupole pe care nu le văzuse niciodată, deşi ştia că sunt acolo. Iar sub ele, pe o milă în adâncime şi pe zeci de mile în toate direcţiile, se întindeau Oraşele.