Bîkov privi fotografia în culori a planetei Venus — un disc gălbui pe un fond negru de catifea, cu umbre albastre şi portocalii — şi închise tomul greu. „Tentativele de debarcare… şi de cercetare directă… nu au fost încununate de succes…” Scurt şi cuprinzător. Da, s-au făcut încercări. Bîkov începu să-şi aducă aminte de tot ceea ce ştia din cărţi şi din ziare, de la conferinţele televizate şi din comunicatele succinte ale Agenţiei T.A.S.S.
La sfîrşitul celui de-al treilea deceniu după primele zboruri pe Lună, aproape toate obiectivele situate în limitele unui perimetru măsurînd un miliard şi jumătate de kilometri de la Pămînt erau deja cunoscute omului. Au apărut ştiinţe noi — planetologia şi planetografia Lunii, ale lui Marte, ale lui Mercur, ale sateliţilor mari ai marilor planete şi ale unora dintre asteroizi. Exploratorii interplanetari, îndeosebi aceia care erau nevoiţi să lucreze luni şi chiar ani întregi departe de Pămînt, s-au obişnuit cu straturile mişcătoare de praf etern de pe cîmpiile Lunii, cu deşerturile roşii şi cu dumbrăvile firave de haloxylon de pe Marte, cu prăpăstiile de gheaţă şi cu platourile alpine încinse pînă la incandescenţă de pe Mercur, cu cerul străin pe care străluceau mai multe luni, cu Soarele semănînd cu o steluţă luminoasă. Sute de nave brăzdau sistemul solar în toate direcţiile. Începea o nouă etapă a cuceririi spaţiului de către om — epoca cuceririi marilor planete „grele”: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Venus.