Planeta Venus făcea parte dintre primele obiective asupra cărora se concentrase atenţia cercetătorilor de pe Pămînt. Apropierea ei de Pămînt şi de Soare, o anumită asemănare a unora dintre caracteristicile ei fizice cu acelea ale Pămîntului, cum şi lipsa totală a unor date cît de cît complete cu privire la structura ei făceau ca ea să-i atragă, înaintea altora, pe exploratorii interplanetari.

La început, ca întotdeauna, au fost lansate aparate cosmice fără pilot. Rezultatele s-au dovedit a nu fi deloc mulţumitoare. O nebulozitate densă, semănînd cu mîlul oceanului, n-a îngăduit să se vadă nimic. Sute de kilometri de peliculă obişnuită şi peliculă infraroşie arătau acelaşi lucru: o perdea albă, compactă, alcătuită dintr-un strat impenetrabil de ceaţă, se pare foarte gros. N-a îndreptăţit speranţele nici radio-optica. În atmosfera planetei Venus, fasciculul de radiaţie electromagnetică era fie absorbit, fie reflectat de păturile ei superioare. Ecranele radiolocatoarelor rămîneau negre sau degajau o lumină uniformă, care nu spunea nimic. Tanchetele-laborator telemecanice şi cibernetice, care şi-au dovedit în chip strălucit însuşirile cu prilejul explorării preliminare a Lunii şi a lui Marte, nu au transmis nimic, pierind fără urmă undeva pe fundul acelui ocean dens cu suprafaţa cenuşie-trandafirie.

Atunci au pornit la asaltul planetei Venus oameni temerari. Pe bordul celor mai bune nave interplanetare, trei expediţii, echipate cu cele mai avansate mijloace tehnice din acea vreme, s-au avîntat una după alta în atmosfera misterioasei planete. Prima navă a ars, fără a mai apuca să transmită ceva (observatorii au înregistrat o explozie în locul unde nava a pătruns în atmosfera planetei).