Cu doi ani înainte de naraţiunea noastră, în ziarele centrale a apărut o ştire care anunţa că pe cel mai mare satelit artificial al Pămîntului, „Veidadî Iu-i” — „Marea prietenie” — specialiştii sovietici şi chinezi în domeniul turnării agravitaţionale (turnare în condiţii de imponderabilitate) au început turnarea corpului primei rachete fotonice. Această rachetă specială îi va sluji poate lui Bîkov şi tovarăşilor săi să răzbească spre deşerturile de pe Venus… „care nu cred să se deosebească cine ştie ce de scumpul dumitale Gobi”, cum a zis Kraiuhin.

Dar, fie că e vorba de o rachetă fotonică sau de una atomică, fie că deşerturile de pe Venus se deosebesc sau nu de acelea din Gobi, este limpede că expediţia nu se duce la ceva de-a gata. Zborurile interplanetare şi îndeosebi munca pe alte planete constituie o întreprindere întreit de grea şi de complicată. Pentru cucerirea planetei Venus şi a bogăţiilor Golcondei uranice, a acestor zăcăminte aproape fabuloase, se cer cunoştinţe vaste, o sănătate de fier, o putere de rezistenţă neobişnuită. Trebuie să fii un adevărat explorator interplanetar, adică unul din acei eroi care apar în filme întîmpinaţi cu flori sau… îşi găsesc mormîntul în abisurile sumbre ale spaţiului cosmic fără de sfîrşit. Va avea oare modestul inginer Bîkov suficiente cunoştinţe, destulă sănătate şi putere de rezistenţă? De altfel…

Kraiuhin ştie mai bine. Kraiuhin este vicepreşedintele C.S.C.I., al Comitetului de stat pentru comunicaţiile interplanetare. Şi dacă Kraiuhin e încredinţat că Bîkov va corespunde misiunii date, înseamnă că aşa va fi. Într-adevăr, exploratorii aceştia interplanetari sînt şi ei oameni tot ca şi dînsul! Dacă pot ei, o să poată şi el.