Alexei Petrovici îşi scutură umerii, străbătut parcă de fiori.

— Iată de ce spuneam că mi-l imaginez cu pumnii strînşi — încheie Dauge, uitîndu-se ţintă la Bîkov. Cum însă cerul e înnorat, nu pot, pur şi simplu, să-mi închipui ce-o fi făcînd. Cel mai probabil e că, într-adevăr, doarme.

Cei doi bărbaţi rămaseră o vreme tăcuţi. Bîkov îşi zise că de bună seamă n-a avut încă prilejul să lucreze cu un asemenea şef.

— Şi tu cum stai? întrebă deodată Dauge.

— Cu ce?

— Cu învăţătoarea ta din Aşhabad.

Bîkov se încruntă şi se întristă totodată.

— Aşa şi-aşa — spuse el, mîhnit. Ne vedem din cînd în cînd…

— Aha! Vă vedeţi. Ei, şi?…

— Nimic.

— Ai cerut-o?

— Am cerut-o.

— Te-a refuzat?

— Nu. Mi-a spus că are să se gîndească.

— De mult a fost asta?

— Acum şase luni.

— Şi?

— Ce-i aia „şi”? Mai mult n-a mai fost nimic.

— Ceea ce înseamnă că eşti un prost în toată regula, Alexei, iartă-mă, te rog.

Bîkov răsuflă adînc. Dauge îl privea cu un zîmbet ironic, pe care nu şi-l ascundea.

— Uluitor! zise el. Omul a trecut de treizeci de ani, iubeşte o femeie frumoasă şi se vede cu ea de vreo şapte ani…

— De cinci.

— Bine, fie şi de cinci. În cel de-al cincilea an îşi dă pe faţă sentimentele. Observaţi, femeia aceasta nefericită a aşteptat răbdătoare cinci ani…

— Lasă asta, Grigori — se împotrivi Bîkov, făcînd o strîmbătură.

— O clipă! Apoi, după ce dumneaei a spus, din modestie sau dintr-o mică răzbunare, că o să se gîndească…