— Ar trebui să ne întoarcem, ceru Gared pe când desişurile începură să se întunece tot mai tare în jurul lor. Ierburile sunt moarte.

— Moartea te înspăimântă? întrebă Ser Waymar Royce cu umbra unui zâmbet.

Gared nu muşcă din momeală. Era un om bătrân, trecut de cincizeci de ani, şi văzuse destui stăpâni venind şi plecând.

— Ce-i mort e mort, zise el. Nu avem nimic cu ce-i mort.

— Sunt morţi? întrebă Royce cu voce moale. Ce dovezi avem?

— Will i-a văzut, răspunse Gared. Dacă el spune că sunt morţi, pentru mine asta-i suficient ca dovadă.

Will ştiuse că-l vor atrage la sfadă, mai devreme sau mai târziu. Şi-ar fi dorit să se întâmple asta cât mai târziu.

— Mama mi-a spus că morţii nu cântă nimic, interveni el.

— Dădaca mea spunea la fel, Will, răspunse Royce. Să nu crezi niciodată ce auzi la ţâţa unei femei. Există lucruri care pot fi învăţate chiar şi de la morţi.

Glasul său se reverbera, poate prea puternic, prin pădurea întunecată.

— Avem un drum lung înaintea noastră, sublinie Gared. Opt zile, poate nouă. Şi noaptea se apropie.

Ser Waymar Royce privi spre cer fără nici un interes.

— Aşa se întâmplă în fiecare zi pe vremea asta. Îţi piere curajul pe întuneric, Gared?

Will putea vedea încordarea gurii lui Gared, furia abia stăpânită din ochii lui, sub gluga neagră şi groasă. Gared petrecuse patruzeci de ani în Rondul de Noapte, bărbat şi băiat, şi nu era obişnuit să fie luat în râs. Şi totuşi, era mai mult decât atât. Dincolo de mândria lui rănită, Will putea simţi şi altceva înlăuntrul bărbatului mai în vârstă. O putea vedea: o tensiune nervoasă care se apropia periculos de mult de frică.

Will îi împărtăşea nesiguranţa. Petrecuse patru ani la Zid. Prima dată când fusese trimis dincolo, toate vechile legende îi reveniseră în amintire, iar maţele i se transformaseră în apă. Râsese de toate astea, după aceea. Acum era un veteran cu o sută de ieşiri, iar sălbăticia nesfârşită şi întunecoasă pe care cei din sud o numeau pădurea bântuită nu-i mai provoca nici o spaimă.