Până în această noapte. Ceva era altfel în noaptea asta. În beznă exista o tensiune care-i ridicase părul de pe ceafă. Călăriseră timp de nouă zile, spre nord şi nord-vest şi apoi din nou spre nord, tot mai departe de Zid, ţinându-se cu încăpăţânare pe urmele unei bande de călăreţi liberi din sălbăticie. Fiecare zi fusese mai rea decât cea dinainte. Ziua de astăzi era mai rea decât toate. Un vânt rece bătea dinspre nord, făcând copacii să freamăte ca nişte vietăţi. Întreaga zi, Will nu voise altceva decât să gonească mâncând pământul spre siguranţa oferită de Zid, dar acesta nu era un simţământ pe care-l puteai împărtăşi comandantului tău.

Şi mai ales unui astfel de comandant.

Ser Waymar Royce era fiul cel mic al unei vechi familii nobiliare, cu prea mulţi moştenitori. Era un tânăr chipeş de optsprezece ani, cu ochi cenuşii, graţios şi subţire ca un pumnal. Urcat în şaua uriaşului său armăsar negru de luptă, cavalerul îi domina pe Will şi Gared, călare pe bidiviii lor mai mici. Purta cizme din piele neagră, pantaloni negri din lână, mănuşi negre din moleschin şi o cămaşă suplă şi strălucitoare de zale negre, aşezată peste straturi de lână neagră şi piele întărită. Ser Waymar era Frate Jurat al Rondului de Noapte de mai puţin de jumătate de an, dar nimeni nu putuse spune că nu era pregătit pentru vocaţia sa. Cel puţin în ceea ce privea, până acum, garderoba.

Mantia era încununarea gloriei sale; zibelină groasă şi neagră, moale ca păcatul.

— Pun rămăşag că le-a ucis chiar el, pe toate, povestea Gared la cazarmă, bând vin. Le-a smuls capetele lor mici, mândrul nostru războinic.

Toată lumea râsese.

Era greu să primeşti ordine din partea unui bărbat de care ai râs la un pahar cu vin, se gândi Will pe când stătea, zgribulindu-se, în şaua bidiviului său. Gared trebuie că simţea la fel.