Şi iarăşi săbiile se ciocniră, până ce Will vru să-şi acopere urechile să nu mai audă zgomotul ciudat, furios şi ascuţit al luptei lor. Ser Waymar gâfâia acum din cauza efortului, răsuflarea lui aruncând aburi sub lumina lunii. Sabia lui era albă de gheaţă; pe a Celuilalt dansa lucirea albastră, palidă.

Apoi, Royce pară puţin prea târziu. Sabia albă muşcă din zalele de sub braţul lui. Tânărul nobil strigă de durere. Printre zale mustea sângele; înălţa aburi în frig, iar picăturile păreau roşii ca focul, atunci când atingeau zăpada. Degetele lui Ser Waymar se frecară de coaste. Mănuşa sa de moleschin ieşi la iveală năclăită de sânge.

Celălalt spuse ceva într-o limbă pe care Will nu o cunoştea, cu un glas aidoma gheţii crăpate pe un lac îngheţat, iarna, iar cuvintele sunau batjocoritoare. Ser Waymar Royce îşi regăsi furia.

— Pentru Robert! strigă el şi se avântă cu un mârâit, ridicându-şi sabia lungă, acoperită cu gheaţă, cu ambele mâini, rotind-o într-o lovitură laterală, cu toată greutatea sa în ea.

Celălalt pară aproape cu lene. Când lamele se atinseră, oţelul se sfărâmă. Un ţipăt se reverberă prin pădure în noapte, iar sabia cea lungă se spulberă în sute de bucăţi sfărâmicioase, aşchiile împrăştiindu-se ca o ploaie de ace. Royce căzu în genunchi, scâncind, şi-şi acoperi ochii. Printre degetele sale se scurgea sânge.

Privitorii avansară împreună, de parcă primiseră un semnal. Săbii se ridicară şi căzură, într-o tăcere de mormânt. Era un masacru în lege. Săbiile albicioase tăiau prin zale de parcă ar fi fost mătase. Will închise ochii. La mare distanţă sub el le auzi vocile şi râsul răsunând ascuţit precum ţurţurii.

Când îşi regăsi curajul să privească din nou, trecuse mult timp, iar dealul era pustiu. Rămase în copac, ia îndrăznind să respire, în vreme ce luna se târa cu încetineală pe cerul întunecat. În cele din urmă, cu muşchii cuprinşi de cârcei şi cu degetele amorţite de frig, coborî.