Celălalt alunecă înainte, păşind fără zgomot. În mâinile sale apăruse o sabie lungă cum Will nu mai văzuse niciodată. Nici un metal prelucrat de oameni nu ar fi putut lua forma acelei lame. Parcă se trezise la viaţă sub lumina lunii, transparentă, un ciob de cristal atât de subţire încât părea că dispare când o vedeai dinspre muchie. O licărire albăstruie acoperea obiectul, o lumină fantomatică juca pe conturul său şi, cumva, Will ştiu că era mai ascuţită decât orice altă lamă.

Ser Waymar îl înfruntă cu curaj.

— Atunci, dansează cu mine.

Îşi înălţă sabia deasupra capului, sfidător. Mâinile îi tremurau sub greutatea ei, sau poate din cauza frigului. Totuşi, în acel moment, Will se gândi că nu mai era un băietan, ci unul dintre bărbaţii din Rondul de Noapte.

Celălalt se opri. Will îi zări ochii; albaştri, mai adânci şi mai albaştri decât ochii omeneşti, un albastru care ardea precum gheaţa. Se opriră pe sabia lungă, tremurând în văzduh, priviră lumina lunii alunecând rece pe metal. Preţ de o clipă, îndrăzni să spere.

Ieşiră în tăcere din umbră, la fel ca primul. Erau trei… patru… cinci. Ser Waymar trebuie să fi simţit frigul care venea cu ei, dar nu-i văzu niciodată, nu-i auzi niciodată. Will ar trebui să-l prevină. Era datoria sa. Şi moartea sa, dacă o făcea. Se zgribuli, îmbrăţişa copacul şi rămase tăcut.

Sabia albă străbătu aerul tremurând. Când lamele se loviră, nu se auzi nici un dangăt de metal lovind metalul; doar un sunet ascuţit, discret, la limita percepţiei, ca un animal gemând de durere. Royce pară o a doua lovitură, o a treia, apoi făcu un pas înapoi. O altă avalanşă de lovituri şi se trase din nou înapoi.

În spatele lui, la dreapta, de jur împrejurul lui, privitorii stăteau răbdători, fără chipuri, tăcuţi, modelele în mişcare ale armurilor delicate făcându-i invizibili în pădure. Totuşi, nu făceau nimic ca să intervină.