Însă bărbatul pe care-l găsiseră legat de mâini şi de picioare de zidul avanpostului, aşteptând judecata regelui, era bătrân şi slăbănog, nu cu mult mai înalt decât Robb. Îşi pierduse ambele urechi şi un deget din cauza degerăturilor şi era înveşmântat tot în negru, la fel ca un frate din Rondul de Noapte, cu deosebirea că blănurile sale erau zdrenţuite şi unsuroase.

Răsuflarea oamenilor şi a cailor se amestecau, aburite, în aerul rece al dimineţii, pe când tatăl său, stăpânul, îl descătuşase pe bărbat de zid şi-l târâse înaintea lor. Robb şi Jon erau neclintiţi pe caii lor, cu Bran între ei pe poneiul său, încercând să pară mai mare de şapte ani, încercând să pară că mai văzuse aşa ceva înainte. O adiere uşoară se strecura prin poarta avanpostului. Deasupra capetelor lor flutura flamura Casei Stark de Winterfell: un lup ancestral gonind pe un câmp albit de gheaţă.

Tatăl lui Bran stătea solemn pe calul său, cu părul ung tremurând în vânt. Barba sa, tunsă scurt, era împestriţată cu alb, făcându-l să arate mai bătrân de cei treizeci şi cinci de ani pe care îi avea. Astăzi, privirea ochilor săi cenuşii era sumbră şi nu părea deloc bărbatul capabil să stea lângă foc seara, vorbind molcom despre vremurile eroilor şi copiilor pădurii. Acum îşi dăduse jos chipul de tată, se gândi Bran, şi arborase faţa de Lord Stark de Winterfell.

În răceala dimineţii răsunaseră întrebări şi răspunsuri, dar după aceea Bran nu-şi putu aminti prea mult din ce se spusese. În cele din urmă, nobilul său tată dădu un ordin şi doi dintre străjerii săi îl traseră pe bărbatul zdrenţăros spre butucul de carpen din centrul pieţei. Îl forţară să-şi aşeze capul pe lemnul tare şi negru. Lordul Eddard Stark descălecă şi pupilul său, Theon Greyjoy, aduse spada. „Gheaţă” se numea spada. Era la fel de lată ca braţul unui bărbat şi chiar mai lungă decât Robb. Lama era din oţel valyrian, descântată la forjare şi întunecată precum furtul. Nimic nu rezista unui tăiş din oţel valyrian.