— Tu nu vrei un pui şi pentru tine, Jon? Întrebă el blând.

— Lupul străvechi cinsteşte flamurile Casei Stark, aminti Jon. Eu nu sunt un Stark, tată.

Tatăl lor, stăpânul, îl privi gânditor. Robb risipi liniştea care se lăsase.

— Am să-l hrănesc chiar eu, tată, promise el. Am să moi un prosop în lapte cald şi am să-i dau să sugă aşa.

— Şi eu! sări Bran.

Nobilul îşi cântări fiii cu privirea, îndelung şi cercetător.

— Uşor de spus, mai greu de făcut. N-am să vă las să risipiţi timpul servitorilor cu asta. Dacă vreţi puii, îi veţi hrăni chiar voi. S-a înţeles? Bran dădu nerăbdător din cap. Puiul se foi în strânsoarea lui şi-i linse faţa cu o limbă caldă.

— Va trebui să-i şi dresaţi, spuse tatăl lor. Şi zeii să vă ajute dacă-i neglijaţi, ori dacă-i chinuiţi sau îi dresaţi prost. Ăştia nu sunt câini care fac sluj. Un lup străvechi smulge din umăr braţul unui bărbat la fel de uşor cum omoară câinele un şobolan. Sunteţi siguri că vreţi asta?

— Da, tată, zise Bran.

— Da, fu şi Robb de acord.

— S-ar putea ca puii să moară, oricum, indiferent ce faceţi voi.

— Nu vor muri. Nu-i vom lăsa să moară.

— Atunci, păstraţi-i. Jory, Desmond, adunaţi şi ceilalţi pui. Ar fi trebuit să fim deja înapoi la Winterfell.

Abia când erau călare şi pe drum, Bran îşi permise să guste din aerul dulce al victoriei. Puiul său se vârâse între hainele de piele, lipindu-se cald de el, simţindu-se în siguranţă pe drumul lung spre casă.