— Dacă-mi trebuie sfaturi, am să le cer, zise tânărul nobil. Gared, rămâi aici. Păzeşte caii.

Gared descăleca.

— Ne trebuie un foc, am să mă îngrijesc de asta.

— Cât poţi fi de smintit, bătrânule? Dacă sunt duşmani în pădure, focul este ultimul lucru pe care l-am vrea.

— Sunt unii duşmani pe care focul îi ţine departe, răspunse Gared. Urşi şi lupi străvechi şi… şi alte vietăţi…

Gura lui Ser Waymar deveni o strâmbătură aspră.

— Nici un foc.

Gluga lui Gared îi umbrea faţa, însă Will putea vedea licărirea dură din ochii săi pe când se uita la cavaler. Pentru o clipă, îi fu teamă că bătrânul va trage sabia. Era un obiect scurt şi urât, cu mânerul decolorat de transpiraţie, cu muchia ştirbită de atâta folosinţă, însă Will n-ar, fi dat nici o ceapă degerată pentru viaţa nobilului dacă Gared ar fi tras-o din teacă. În cele din urmă, Gared privi în jos.

— Fără foc, murmură el, cu o voce joasă.

Royce consideră asta drept o acceptare fără crâcnire şi-i întoarse spatele.

— Ia-o înainte, îi zise el lui Will.

Will îşi croi drum prin desiş, apoi o luă în sus pe pantă, pe colina domoală unde-şi găsise punctul de observaţie sub un arbore măreţ. Sub crusta subţire de zăpadă, pământul era reavăn şi noroios, alunecos, cu pietre şi rădăcini ascunse, care te împiedicau. Will nu făcu nici un zgomot pe când urca. În urma lui auzi clinchetul metalic, uşor, scos de zalele nobilului, foşnetul frunzelor şi blesteme şoptite când crengile apucătoare ale copacilor îi înşfăcară sabia lungă şi traseră de frumoasa sa mantie de zibelină.

Copacul cel mare era acolo, chiar în vârful colinei, acolo unde Will ştia că trebuia să se afle, crengile sale cele mai de jos fiind la treizeci de centimetri distanţă de pământ. Will se strecură pe dedesubt, târându-se pe burtă, prin zăpadă şi noroi, şi se uită spre poiana pustie de jos.