Inima i se opri în piept. Pentru o clipă nici nu îndrăzni să respire. Lumina lunii coborâse peste poiană, peste cenuşa din vatră, peste coliba acoperită de zăpadă, stânca cea mare, pârâul pe jumătate îngheţat. Totul rămăsese ca acum câteva ore.

Numai că nu mai erau acolo. Toate cadavrele dispăruseră.

— Zeilor! auzi el în spatele lui.

Sabia reteză o creangă când Ser Waymar Royce urcă pe culme. Rămase acolo, lângă copacul singuratic, cu sabia lungă în mână, mantia fluturând în spatele lui în bătaia vântului năpustit în sus, scoţându-l în evidenţă cu măreţie pe cerul înstelat, sub privirile tuturor.

— Jos! şopti Will cu grabă. Ceva nu este bine.

Royce nici nu se clinti. Privi în jos, spre poiana pustie, şi începu să râdă.

— Morţii tăi par să-şi fi mutat tabăra, Will.

Pe Will îl părăsi vocea. Căută, bâjbâind, cuvinte care nu mai veniră. Nu era posibil. Ochii săi priviră de la un capăt la altul al taberei abandonate, se opriră asupra securii. O uriaşă secure de luptă, cu lama dublă, zăcând acolo unde o văzuse ultima dată, neatinsă. O armă de valoare…

— Ridică-te, Will, ordonă Ser Waymar. Nu-i nimeni. Nu te-aş mai lăsa să te ascunzi sub tufe.

Will se supuse fără nici o tragere de inimă. Ser Waymar îl privi cu o dezaprobare făţişă.

— Nu mă întorc la Castelul Negru cu un eşec la prima mea ieşire. Îl vom găsi pe aceşti bărbaţi. Se uită împrejur. Urcă-te în copac. Fă-o repede. Caută un foc.

Will se întoarse, fără nici un cuvânt. N-avea nici un rost să comenteze. Vântul se înteţea. Îl pătrundea peste tot. Se duse la copac, un brad boltit, verde-cenuşiu, şi începu să urce. Foarte repede mâinile i se năclăiră de răşină şi se pierdu printre acele bradului. Frica-i umplea măruntaiele ca un prânz pe care nu-l putea digera. Şopti o rugăciune către zeii neştiuţi ai pădurii şi-şi scoase pumnalul din teacă. Îl puse între dinţi, ca să aibă mâinile libere pentru căţărat. Gustul fierului rece din gură îl îmbărbăta. Jos, pe pământ, lordul strigă deodată: