Întrucât nu ne împăcăm încă pe deplin cu ideea că locuitorii din aşezarea învecinată sunt la fel de umani ca şi noi, am fi nişte prefăcuţi fără pereche dacă privind fiinţele prietenoase, creatoare de unelte, apărute pe alte căi evolutive, le-am considera fraţi şi nu fiare, tovarăşi de pelerinaj care călătoresc spre sanctuarul inteligenţei şi nu rivali.
Şi totuşi, asta e ceea ce văd sau tânjesc să văd. Diferenţa dintre roman şi varelse există pentru creatura care judecă, nu pentru cea care este judecată. Când afirmăm că o specie extraterestră este ramen, nu înseamnă că ea a trecut pragul maturităţii morale. Înseamnă că l-am trecut noi înşine.
Rădăcină era cel mai dificil şi, în acelaşi timp, cel mai îndatoritor dintre pequeninos. Ori de câte ori Pipo vizita luminişul lor, el se afla acolo şi îşi dădea toată osteneala să răspundă la întrebările pe care, prin lege, Pipo nu avea voie să le pună în mod direct. Pipo se baza pe el — prea mult, probabil — şi, cu toate că Rădăcină se juca şi făcea tot felul de zburdălnicii ca un copilandru lipsit de răspundere, ceea ce de fapt era, nu scăpa nici un prilej de a observa, sonda sau pune la încercare. Pipo trebuia să se păzească tot timpul de capcanele pe care Rădăcină i le întindea.
Cu o clipă în urmă, Rădăcină se căţărase într-un copac, agăţându-se de coajă doar cu pernuţele cornoase de la încheieturile membrelor şi de pe partea interioară a coapselor. Ţinea două beţe în mâini — Beţe-Tată, aşa se numeau — cu care lovea trunchiul în ropote neritmate, irezistibile, în timp ce se căţăra.
Zgomotul îl făcu pe Mandachuva să iasă din casa construită din buşteni. Strigă spre Rădăcină în limba masculilor, iar apoi în portugheză:
— P’ra baixo, bicho!
Auzind jocul de cuvinte în portugheză, câţiva purceluşi aflaţi în apropiere îşi exprimară aprecierea frecându-şi brusc pulpele una de alta. Rezultă un sunet ca un sâsâit, iar Mandachuva, încântat de aplauzele lor, făcu un mic salt prin aer.