În acelaşi timp, Rădăcină se aplecă pe spate până păru aproape sigur că se va prăbuşi la pământ. Apoi îşi azvârli mâinile înapoi, făcu o tumbă prin aer şi ateriză pe picioare; ţopăi de câteva ori, dar nu se dezechilibră.

— Deci ai devenit acum şi acrobat, spuse Pipo.

Rădăcină păşi legănat spre el. Era modul lui de a-i imita pe oameni. Aceasta făcea ca ridiculizarea să fie mai evidentă, întrucât botul lui turtit, înălţat în vânt, arăta cât se poate de porcin. Nici nu era de mirare că cei de pe alte lumi îi numeau „purceluşi”. Aşa apucaseră să-i boteze primii vizitatori ai acestei planete, care transmiseseră rapoartele în ’86 şi, din 1925, momentul întemeierii Coloniei Lusitania, fusese imposibil să li se mai schimbe numele. Xenologii răspândiţi pe cele O Sută de Lumi se refereau la „aborigenii Lusitaniei”, deşi Pipo ştia foarte bine că era doar o chestiune de demnitate profesională; fără îndoială că atunci când nu-i menţionau în vreo lucrare savantă, xenologii îi numeau tot purceluşi. În ceea ce-l privea pe Pipo, el li se adresa de obicei cu pequeninos, iar ei nu păreau să aibă ceva împotrivă, pentru că de-acum începuseră şi ei să-şi spună „micuţi”. La urma-urmei, demnitate sau nu, îi era peste putinţă să nege realitatea. În asemenea momente, Rădăcină semăna cu un porc ridicat pe două picioare.

— Acrobat, spuse Rădăcină, cântărind noul cuvânt. Ce-am făcut eu? Aveţi o vorbă pentru oamenii care fac aşa ceva? Există oameni pentru care asta înseamnă muncă?

Pipo oftă în tăcere, iar zâmbetul îi îngheţă pe chip. Legea îi interzicea cu stricteţe să dea informaţii despre societatea umană, pentru ca nu cumva să influenţeze cultura purceluşilor. Dar Rădăcină îşi făcuse un obicei din a exploata până şi cea mai neînsemnată aluzie din orice remarcă a lui Pipo. De data aceasta nu era însă decât vina lui Pipo, care lăsase să-i scape o afirmaţie ce deschidea o fereastră nedorită spre modul uman de viaţă.