Nu fusese aşa. Hallam nu avea nevoie de tungsten; pentru el era lipsit de valoare şi dacă cineva ar fi umblat cu sticluţa, aceasta nu l-ar fi afectat cu nimic. Detesta însă orice intervenţie pe masa lui (ca mulţi alţii) şi-i suspecta pe unii colegi că ar fi făcut aşa ceva din simplă răutate.

Nimeni nu ştia ce se putuse întîmpla. Benjamin Allan Denison, care-l auzise răcnind, avea biroul pe cealaltă parte a coridorului, iar ambele uşi erau deschise. Ridică ochii şi întîlni privirea acuzatoare a lui Hallam.

Nu-l prea înghiţea pe acesta (de altfel nu era singurul) şi dormise destul de agitat cu o noapte în urmă. Era, după cum pricepu mai tîrziu, destul de încîntat să aibă asupra cui să-şi descarce nervii, iar radiochimistul era un candidat perfect.

Cînd Hallam îi băgă flaconul sub nas, Denison se retrase dezgustat.

― Ce dracu mă interesează pe mine, sau pe oricare altul, tungstenul tău? exclamă el. Dacă te-ai uita mai bine, ai vedea că sticla n-a fost deschisă de douăzeci de ani şi, dacă nu ţi-ai fi pus labele pe ea, ţi-ai fi dat seama că n-a mai atins-o nimeni.

Hallam se înroşi la faţă şi rosti crispat:

― Ascultă, Denison, cineva a schimbat conţinutul. Ăsta nu-i tungsten.

Denison îşi permise un pufnit.

― De unde ştii tu?

Din asemenea fleacuri-certuri şi replici prosteşti ― se face istoria.

În tot cazul, fusese o remarcă nefericită. Cariera universitară a lui Denison, deşi tot atît de lungă cît a lui Hallam, era mult mai impresionantă, iar el era tînărul de viitor al laboratorului. Hallam ştia asta, ba chiar mai rău, Denison o ştia şi el şi n-o ascundea. „De unde ştii tu?”, cu accentuarea clară şi distinctă a lui „tu” era un motiv suficient pentru tot ceea ce urmase. Altfel, Hallam n-ar fi devenit niciodată cel mai celebru şi mai respectat savant din toate timpurile, ca să folosim sintagma utilizată mai tîrziu de către Denison, în întrevederea cu Lamont.