Oficial, în acea dimineaţă celebră, Hallam observase dispariţia cocoloaşelor cenuşii ― în interior nu rămăsese nici măcar praful — înlocuite de un metal cu aspectul fierului. Evident, analizase.

Dar să privim din alt unghi versiunea oficială. Factorul-cheie fusese Denison. Dacă s-ar fi mulţumit cu un răspuns negativ, sau cu o simplă ridicare din umeri, s-ar fi putut ca Hallam să-i fi întrebat şi pe alţii, apoi, eventual, nemulţumit de ciudata întîmplare, să fi abandonat flaconul, lăsînd destinul, subtil sau brusc (în funcţie de întîrzierea descoperirii finale), să hotărască viitorul. În tot cazul, nu Hallam ar fi suit pe culmile gloriei.

Însă cu acel „De unde ştii tu?” izbindu-l în plin, radiochimistul răcnise înfuriat:

― Am să-ţi arăt că ştiu!

Din clipa aceea nimic nu-l mai putu opri. Analiza metalului din sticluţă deveni prioritate absolută, iar ţelul său era de a şterge dispreţul de pe chipul ascuţit al lui Denison, precum şi veşnicul zîmbet de pe buzele sale palide.

Denison nu uitase niciodată scena respectivă, deoarece propria lui remarcă îl condusese pe Hallam spre premiul Nobel, iar pe el spre uitare.

Nu ştia (sau dacă ştia, nu-i păsa) că radiochimistul avea o încăpăţînare extraordinară, nevoia înspăimîntată a mediocrităţii de a-şi apăra mîndria, care avea să-l poarte mai departe decît strălucirea inteligenţei lui Denison.

Hallam acţiona imediat şi direct. Duse metalul la secţia de spectografie masică. Fiind radiochimist, era o mutare normală. Îi cunoştea pe tehnicienii de acolo, lucrase cu ei şi avea autoritate. Izbuti chiar ca problema lui să capete prioritate faţă de alte lucrări de real interes.

În cele din urmă, tehnicianul încuviinţă:

― Mda, nu este tungsten.

Chipul lat şi sobru al lui Hallam se încreţi într-un rînjet.

― Perfect. O să-i spunem asta băiatului-minune, Denison. Vreau…