Treptat, Lamont începu să suspecteze că ceaţa care învăluia urmele lăsate pe nisipul Timpului nu era chiar întîmplătoare. Punînd laolaltă cîteva informaţii, se părea că există o şansă reală ca John F.X. McFarland să fi spus ceva apropiat de declaraţia crucială făcută de Hallam ― şi s-o fi făcut înaintea acestuia.

Lamont îl căută pe McFarland, care nu figura pe lista oficială a conferinţei şi care se ocupa acum de cercetări asupra straturilor superioare ale atmosferei, avînd ca principal subiect vîntul solar. Nu era o muncă de vîrf, dar avea satisfacţiile ei şi destule puncte comune cu efectele Pompei. În mod clar, McFarland evitase să împărtăşească soarta uitării care-l afectase pe Denison.

Fusese destul de politicos cu Lamont şi era dispus să discute orice, cu excepţia amănuntelor legate de sesiunea cu pricina. Nu şi le mai amintea.

Lamont insistase, citînd din mărturiile adunate.

McFarland luă o pipă, o umplu, o examină atent şi rosti:

― Nu vreau să-mi amintesc, pentru că nu contează; realmente, nu contează. Să zicem că voi pretinde că am spus ceva. Nimeni nu va crede. Voi fi privit ca un megaloman idiot.

― Iar Hallam va avea grijă să vă pensioneze?

― Nu spun asta, dar nici nu cred că-mi va face vreun bine. Oricum, care-i diferenţa?

― Este o problemă de adevăr istoric!

― Rahat! Adevărul istoric este că Hallam n-a abandonat nici o clipă. I-a pus pe toţi să cerceteze, indiferent dacă doreau sau nu. Fără el, probabil că tungstenul ar fi explodat în cele din urmă, cu cine ştie cîte victime. S-ar fi putut să nu mai existe altă mostră, şi să nu fi avut niciodată Pompa. Hallam trebuie creditat pentru ea, chiar dacă n-ar merita, iar dacă asta ţi se pare lipsit de sens, n-am ce-ţi face, pentru că istoria însăşi e lipsită de sens.