Cînd Hallam privise întîia oară tungstenul modificat, Peter Lamont nu avea decît doi ani. La douăzeci şi cinci de ani, cu cerneala tezei de doctorat încă umedă, se alătură Staţiei Pompă Unu şi, simultan, acceptă un post la facultatea de fizică a universităţii.

Era o realizare deosebită pentru un tînăr. Staţia Pompă Unu nu avea strălucirea celorlalte, dar era străbunica lor, a întregului lanţ ce înconjura acum planeta, deşi tehnologia respectivă abia împlinise vîrsta de douăzeci de ani. Nici o altă descoperire tehnologică importantă nu fusese introdusă atît de rapid şi de complet. Dar, la urma urmei, de ce nu? Însemna energie gratuită, fără limite sau probleme. Era Moş Crăciun şi Lampa lui Aladin a întregii lumi.

Lamont fusese angajat pentru soluţionarea unor probleme teoretice, abstracte; treptat însă deveni interesat de uimitoarea istorie a apariţiei Pompei de Electroni. Istoria respectivă nu fusese redactată niciodată de cineva care să fi înţeles cu adevărat principiile teoretice (în măsura în care puteau fi înţelese) şi care să posede capacitatea de a le explica marelui public. Mai exact, Hallam însuşi scrisese o serie de articole de popularizare, însă acestea nu constituiau o istorie unitară şi ştiinţifică ― adică ceea ce dorea Lamont să facă.

Începu cu articolele lui Hallam, trecu apoi la alte publicaţii ― să zicem aşa, documente oficiale ― ajungînd la intervenţia lui Hallam ce zguduise lumea, Marea Intuiţie cum era denumită (invariabil cu majuscule).

Desigur, ulterior, după primele deziluzii, începu să scormonească mai adînc şi-şi puse întrebarea dacă remarca lui Hallam îi aparţinuse cu adevărat acestuia. Fusese rostită la conferinţa care însemnase adevăratul început al Pompei de Electroni şi totuşi, după cum se dovedi, era foarte greu să afli detaliile acelei sesiuni şi aproape imposibil de obţinut înregistrarea sonoră.