Şi în tot acest timp, ca să nu aibă nimeni nici cel mai mic dubiu asupra realităţii pe care o acopereau lătrăturile viclene ale lui Goldstein, în spatele lui, pe ecran, mărşăluiau interminabile coloane ale armatei eurasiene — rânduri peste rânduri de bărbaţi solizi, cu feţe asiatice imobile, care veneau în valuri până în primul plan al ecranului şi pe urmă dispăreau, pentru a fi înlocuite de altele exact la fel. Tropăitul ritmic şi monoton al cizmelor soldaţilor forma fundalul vocii behăitoare a Duşmanului Poporului. Nu s-au scurs nici treizeci de secunde din cele Două Minute de Ură, şi cel puţin jumătate dintre cei prezenţi în sală începuseră deja să aibă manifestări necontrolate de furie. Faţa aceea ca de oaie de pe ecran, mulţumită de sine, şi sentimentul terifiant de forţă, pe care-l dădea armata eurasiană din spatele ei, erau prea mult; şi pe urmă, fie şi numai vederea lui Goldstein sau gândul la el provoacă automat frică şi mânie. Goldstein este obiectul urii în mai mare măsură decât Eurasia sau Estasia, pentru că atunci când Oceania se află în stare de război cu una dintre cele două puteri, cu cealaltă este, în general, în relaţii de pace. Se petrece însă ceva ciudat: deşi Goldstein este detestat şi dispreţuit de toată lumea, deşi în fiecare zi şi de o mie de ori pe zi, pe podiumuri, la tele-ecran, în ziare, în cărţi teoriile lui sunt respinse, zdrobite, ridiculizate, strigate sus şi tare, în auzul mulţimii, ca să se vadă ce prostii lamentabile sunt — în ciuda tuturor acestor lucruri, influenţa lui parcă niciodată nu slăbeşte, întotdeauna se găsesc alţi şi alţi naivi care se lasă seduşi de el. Nu trece o zi în care Poliţia Gândirii să nu demaşte spioni şi sabotori care acţionează la ordinele lui Goldstein, care se pare că este comandantul unei mari armate din umbră, al unei reţele secrete de complotişti care urmăresc să răstoarne ordinea de Stat.