În al doilea minut, Ura a ajuns demenţă. Oamenii se foiau în sus şi în jos pe scaune şi zbierau în gura mare, făcând eforturi disperate ca să acopere vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minţi. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, se făcuse stacojie la faţă, iar gura i se deschidea şi se închidea de parcă ar fi fost un peşte pe uscat. Până şi chipul aspru al lui O'Brien se îmbujorase. Stătea drept pe scaun, cu pieptul solid umflându-i-se şi tremurând, ca şi cum ar fi rezistat asaltului unui val uriaş. Fata cu părul negru din spatele lui Winston a început să ţipe: „Porcule! Porcule!! Porc ordinar!!!” — si, la un moment dat, a apucat un dicţionar gros de Nouvorbă şi l-a aruncat în tele-ecran. Cartea l-a lovit pe Goldstein în nas şi a ricoşat; dar vocea a continuat, netulburată de nimic, într-un moment de luciditate, Winston s-a trezit că urla şi el ca toţi ceilalţi şi că izbea violent cu călcâiul în bara de la scaun. Ce este realmente îngrozitor la cele Două Minute de Ură nu este nici măcar faptul că fiecare trebuie să-şi joace rolul, ci, dimpotrivă, că nimeni nu se poate abţine de la a intra în joc. După prima jumătate de minut, orice prefăcătorie devine lipsită de sens.
Un extaz hidos al fricii şi al dorinţei de răzbunare, pofta de a ucide, de a tortura, de a zdrobi capete cu barosul s-a scurs, ca de obicei, prin întregul grup de spectatori ai Urii, ca un curent electric, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinţei sale, într-un dement care se schimonosea şi zbiera.