Ura şi-a atins punctul culminant. Vocea lui Goldstein a devenit realmente o behăială şi, pentru o clipă, figura i s-a schimbat într-un cap de oaie. Pe urmă, capul de oaie s-a transformat într-o figură imensă şi înfiorătoare de soldat eurasian care înainta cu pistolul-mitralieră răpăind, de parcă ar fi vrut să sară afară din suprafaţa tele-ecranului, aşa încât unii spectatori din rândul întâi chiar se lăsaseră pe spate cu scaunele. Dar, în acelaşi moment, fiecare a scos câte un oftat adânc de uşurare: figura cea monstruoasă s-a transformat în figura Fratelui cel Mare, cu părul negru, cu mustaţa neagră, plin de forţă şi de o linişte misterioasă, umplând aproape tot ecranul. Nimeni nu mai auzea ce spunea Fratele cel Mare. Nu erau decât nişte vorbe simple, de încurajare, de genul celor ce se rostesc în focul luptei şi pe care nu le poţi distinge una câte una, dar care îţi redau încrederea în tine prin simplul fapt că sunt rostite. Pe urmă, figura Fratelui cel Mare a dispărut, iar în locul ei au apărut cele trei lozinci ale Partidului scrise cu litere uriaşe:

RĂZBOIUL ESTE PACE LIBERTATEA ESTE SCLAVIE IGNORANŢA ESTE PUTERE

Dar figura Fratelui cel Mare parcă a mai stăruit pe ecran câteva secunde, ca şi cum efectul ei asupra retinelor spectatorilor ar fi fost prea viu pentru a se şterge imediat. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, s-a aruncat peste spătarul scaunului din faţă, şi-a întins braţele spre tele-ecran, scoţând un murmur tremurat, care suna ca un fel de „Mântuitorul meu!”, după care şi-a îngropat faţa în palme.