Ia de pe un raft o sticlă cu un lichid incolor şi cu o etichetă albă pe care scrie GIN VICTORIA. Băutura răspândeşte un miros greţos, uleios, ca de alcool chinezesc de orez. Winston îşi toarnă o ceaşcă aproape plină, îşi pregăteşte simţurile pentru un şoc şi dă pe gât conţinutul ceştii ca pe un medicament. In clipa următoare, faţa i se face roşie, iar ochii încep să-i curgă. Băutura respectivă este un fel de apă tare şi, în plus, când o înghiţi, ai senzaţia că te izbeşte cineva în cap, pe la spate, cu un baston de cauciuc. Şi totuşi, după doar câteva clipe,

arsura din burtă i se stinge şi viaţa începe să i se pară mai veselă. Ia o ţigară dintr-un pachet şifonat pe care scrie ŢIGĂRI VICTORIA şi, din neatenţie, o întoarce în poziţie verticală: uite, s-a scurs tutunul pe jos. Mai ia una, de astă dată cu mai mult succes. După care, merge înapoi în cameră şi se aşează la o măsuţă aflată în stânga tele-ecranului. Din sertarul măsuţei scoate un toc, o călimară cu cerneală şi un volum gros, format mare, cu foi albe, cu spatele roşu şi coperta de culoarea marmorei.

Din cine-ştie-ce motiv, tele-ecranul din apartamentul lui este aşezat într-o poziţie neobişnuită, în loc să troneze, cum se întâmpla de obicei, în peretele din fund, de unde poate supraveghea toată încăperea, aici este încastrat în peretele lateral, faţă în faţă cu fereastra. La un metru depărtare de tele-ecran, peretele formează o nişă, destinată probabil, când se construise blocul, unor rafturi de cărţi. Nişa aceasta nu este foarte adâncă, atâta cât să încapă scaunul pe care stă Winston acum, cu spatele lipit de perete, în aşa fel încât să rămână în afara câmpului de acţiune al tele-ecranului, cel puţin a câmpului vizual. Sigur că tot poate fi auzit, dar, atâta timp cât stă în poziţia de acum, nu poate fi văzut. Lucrul pe care are de gând să-l facă i-a fost sugerat, în parte, de această geografie neobişnuită a camerei.

I-a mai fost sugerat şi de cartea pe care a scos-o din sertar.