Electrocavalerul de Cuarț, pe care în timpul zilei nu-l puteai vedea decât ca pe o lentilă șlefuită, iar noaptea ca pe răsfrângerea unei stele. Nu se temea că o să-i înghețe uleiul din încheieturi, fiindcă nu avea ulei, nici că stâncile de gheață o să-i crape sub picioare, fiindcă putea să se prefacă într-un sloi de gheață când voia. De un singur lucru trebuia să se ferească, și anume de o gândire prea stăruitoare, căci i se putea încinge creierul de cuarț și asta îl putea pierde. Hotărî, deci, pentru a nu-și primejdui viața, să nu gândească și în acest fel să-i învingă pe crionizi. Porni spre planeta lor și pentru că, din cauza drumului lung prin veșnica noapte galactică, înghețase de-a binelea, meteoriții de fier, care se frecau de pieptul lui în timpul zborului, se sfărâmau în bucăți sunând ca sticla. Poposi pe zăpezile albe ale Crioniei, sub cerul ei negru ca un ceaun plin de stele și aidoma unei oglinzi transparente. Începu să chibzuiască ce să facă în continuare, dar zăpada in jurul lui începu să se înnegrească, răspândind aburi.

„Oho — își zise Electrocavalerul de Cuarț — asta nu-mi place! Orice, numai să nu mă gândesc la nimic și o să fie bine!”

Și hotărî să-și repete mereu această frază, orice s-ar întâmpla. Asta nu-i cerea efort intelectual și prin urmare nu-l încălzea deloc. O porni deci prin pustiul de gheață pe unde vedea cu ochii, fără să stea mult pe gânduri ca să se păstreze rece. Tot umblând ajunse la zidurile de gheață ale Frigidiei, capitala crionizilor. Își luă avânt, lovi cu capul în poartă, de țâșniră scântei, dar fără folos.

„Să-ncercăm altfel! — își zise și se gândi: cât o fi făcând doi ori doi?” Căutând răspunsul, capul i se încălzi puțin, și când luă cu asalt pentru a doua oară zidurile scânteietoare, abia făcu o gaură mică.

„Prea puțin! — își zise. Să-ncercăm ceva mai greu. Cât o fi făcând: trei ori cinci?”

De data asta capul îi fu învăluit de un nor scânteietor, căci zăpada, atinsă cu o atât de bruscă încordare a minții, începu să fiarbă deîndată.