Electrocavalerul de Cuarț se dădu puțin înapoi, își luă iar avânt, izbi și trecu în zbor prin zid, apoi prin încă două palate și alte trei case ale unor Conți de Gheață mai puțin însemnați. Căzu pe treptele unei scări uriașe și izbuti să se apuce la timp de balustrada de stalactite, fiindcă treptele erau aidoma unui derdeluș. Se ridică repede, căci totul în juru-i se topea și îl pândea primejdia de a se prăvăli în străfunduri, în prăpastia de gheață, unde ar fi rămas pentru totdeauna.

„Nu-i nimic! Numai să nu mă gândesc! Așa-i bine!” — își zise și îndată se răci la loc.

Ieșind din tunelul de gheață pe care îl topise, se pomeni într-o piață mare, luminată din toate părțile de aurore boreale, de fulgere de smarald și argint din coloanele de cristal.

Îi ieși înainte, ca o stea scânteietoare, un cavaler uriaș, Boreal, căpetenia crionizilor. Electrocavalerul de Cuarț își adună puterile și porni la luptă, dar celălalt i se împotrivi cu atâta înverșunare, de parcă s-ar fi lovit doi munți de gheață în mijlocul Oceanului Arctic. Mâna dreaptă a lui Boreal, smulsă din cot, zbură cât colo, dar el nu-și pierdu cumpătul, ci se întoarse vitejește să-și înfrunte mai departe adversarul, cu pieptu-i lat ca un aisberg. Celălalt își luă iar avânt și-l lovi strașnic, dar cuarțul era mai tare, mai compact decât gheața, așa că Boreal se sfărâmă cu zgomot, de parcă o întreagă avalanșă s-ar fi prăbușit pe versantele stâncoase, și rămase așa, sub lumina aurorelor boreale care-i privegheau înfrângerea.

„Bună treabă!” — spuse Electrocavalerul de Cuarț și culese de pe trupul celui învins nestematele de o frumusețe fără seamăn: inele încrustate cu hidrogen, dantele și alte podoabe scânteietoare, asemenea diamantelor, tăiate din cele trei gaze nobile: argon, cripton și xenon. Dar când începu să le admire, se încălzi de emoție și atunci toate acele briliante și safire se evaporară șuierând, iar în mână nu-i mai rămase nimic, în afară de câteva picături de rouă, care și ele dispărură curând.