„Oho! Va să zică nici să admir n-am voie! Nu-i nimic! Numai să nu gândesc!” — își zise și o porni spre inima cetății cucerite. În depărtare zări apropiindu-se o siluetă uriașă. Era Albucidus cel Alb, General-Mineral, paznicul tezaurului regal, cu pieptul imens acoperit de șiruri de medalii de gheață, deasupra cărora trona Marele Ordin al Chiciurei cu panglică glacială. El îi tăie calea Electrocavalerului de Cuarț, dar acesta se aruncă asupra lui ca o furtună și-l zdrobi într-un uruit de lavină. Lui Albucid îi veni în ajutor prințul Astroureche, stăpânul ghețurilor negre. Acestuia nu i-a putut veni de hac, căci prințul purta o armură scumpă de azot, călită în heliu. Răspândea un frig atât de năprasnic, că-i tăiase puterile lui Cuarț, și mișcările îi slăbiră, până și aurora boreală pălise, atât de geroasă era suflarea lui Zero Absolut. Cuarț sări în sus, zicându-și:

„Ei drace! Ce-o mai fi și asta?” — și de atâta mirare creierul i se încinse. Zero Absolut se înmuie și însuși Astroureche începu să se clatine, să se descompună. Sunete puternice îi însoțeau agonia și, până la urmă, rămase pe câmpul de luptă doar o grămadă de gheață neagră, din care picura apa ca lacrimile.

„Așa da! — își zise Cuarț. Numai să nu gândesc prea mult. Doar dacă e nevoie! Astfel am să înving!”

Și o porni mai departe gonind pe străzile Frigidiei. Pașii lui răsunau de parcă cineva ar fi lovit cristalul cu ciocanul, iar locuitorii, închiși în casele lor albe, priveau după el, cuprinși de disperare. Zburând așa, ca un meteorit pe Calea Laptelui, zări în depărtare o figură singuratică, nu prea mare. Era chiar Barion, numit și Gură de Gheață, cel mai mare înțelept al crionizilor. Cuarț se repezi la el, ca să-l zdrobească dintr-o lovitură, dar acesta se feri din calea lui arătându-i două degete.