TRĂIA ODATĂ un inginer cosmolog, care lumina stelele ca să învingă întunericul. Într-o bună zi, poposi pe Nebuloasa Andromeda, pe când era încă toată numai nori negri. Îndată stârni în jurul ei un vârtej mare, iar când acesta ajunse la culme, Cosmologul întinse mâna după cutiuța cu raze. Avea trei raze: una roșie, alta violetă și alta invizibilă. Cu prima rază atinse sfera unei stele și pe loc ea deveni un uriaș glob roșu. Dar nu se făcu mai multă lumină în nebuloasă. Atinse atunci steaua cu a doua rază, atât de tare încât ea albi cu totul.

Pe urmă îi spuse ucenicului său: „Păzește-mi-o!” și plecă să aprindă alte stele.

Ucenicul așteptă o mie de ani, apoi altă mie, dar inginerul nu se mai înapoie. Plictisit de atâta așteptare, el întoarse steaua, care din albă se făcu albastră. Tare-i mai plăcu asta și crezu că de-acum știe totul. Vru să o mai întoarcă încă o dată, dar se fripse. Căută în cutia pe care i-o lăsase Cosmologul, dar nu găsi nimic, absolut nimic. Se uită îndelung, dar nici măcar fundul nu i-l zări. Își zise atunci că aici trebuie să se găsească raza cea invizibilă. Vru să împungă cu ea o stea, dar nu știa cum. Furios, luă cutia și o trânti în foc. Pe dată toți norii Andromedei se luminară de parcă o sută de mai de sori ar fi lucit deodată și în întreaga nebuloasă se făcu lumină ca în plină zi. Ucenicul se bucură din cale-afară, dar bucuria lui nu ținu mult, pentru că steaua se spulberă curând. Atunci sosi în zbor Cosmologul și, văzând paguba, fără să zăbovească, apucă flăcările și meșteri din ele niște planete. Pe prima o făcu din gaze, pe a doua din cărbune. Pentru a treia îi rămaseră numai cele mai grele metale, așa că îi ieși un bulgăre de actinide. Cosmologul îi făcu vânt în spațiu și spuse: