— Am să mă întorc peste o sută de milioane de ani: o să vedem atunci ce s-a ales din toate astea.

Apoi porni să-și caute ucenicul, care, de frică, o luase la sănătoasa.

Pe planeta aceea, Actinuria, apăru un stat mare, numit al palatinizilor. Aceștia erau atât de grei, că numai pe Actinuria se puteau mișca, pe alte planete solul se cufunda sub ei, iar când strigau se sfărâmau munții. La ei acasă însă călcau ușor și nu îndrăzneau să ridice glasul, căci mai-marele lor, Architor, era de o cruzime nemaipomenită. Locuia într-un palat cioplit dintr-un munte de platină, în care se aflau șase sute de săli imense, și în fiecare sală se afla câte o mână de-a lui, atât era de mare. Din palat nu putea ieși, dar avea peste tot spioni, pentru că era grozav de bănuitor și, pe deasupra, îi mai chinuia pe supuși și cu lăcomia lui.

Palatinizii nu aveau nevoie noaptea nici de lămpi, nici de focuri, fiindcă toți munții planetei lor erau radioactivi, iar pe lună plină puteai să numeri ace. Ziua, când dogorea soarele, dormeau în subteranele munților și numai noaptea ieșeau prin văile de metal. Dar crudul Architor porunci ca în cazanele în care se topeau paladiul și platina pentru armuri să fie aruncate și bucăți de uraniu. Și după ce anunță acest lucru în toată țara, fiecare palatinid a trebuit să vină la palatul regelui, unde i s-a luat măsura pentru o nouă armură. I s-au pus apoi noi platoșe pe umeri, mănuși, genunchiere, coif, și toate aveau lumină proprie, deoarece îmbrăcămintea aceasta era din tablă amestecată cu uraniu. Însă mai tare decât toate le străluceau urechile.

De atunci, palatinizii n-au mai putut să se adune la sfat. Dacă erau prea mulți într-un grup, puteau exploda. Așa că fură nevoiți să umble singuratici, ocolindu-se unul pe altul de departe, ca să nu provoace o reacție în lanț în timp ce Architor se bucura și le punea noi biruri. Monetăriile lui din inima munților băteau ducați de plumb, căci în Actinuria plumbul era foarte rar și la mare preț.