O parte din lacrimile de azi-dimineață s-au datorat faptului că Simone nu-și va cunoaște niciodată bunicii, și invers. Ei vor fi personaje mitologice în urzeala vieții ei și-i va ști doar din fotografii și casete video. Niciodată nu va avea bucuria de a auzi glasul uimitor al mamei mele. Şi niciodată nu va vedea iubirea tandră și blajină din ochii tatălui meu.

După moartea mamei, tata a avut grijă să-mi facă fiecare aniversare cu totul aparte. Când am împlinit doisprezece ani, imediat după ce ne mutaserăm în vila de la Beauvois, eu și tata ne-am plimbat împreună pe ninsoare prin grădinile îngrijit tunse de la Château de Villandry. În ziua aceea, mi-a promis că întotdeauna va fi alături de mine când voi avea nevoie de el. L-am strâns și mai tare de mână cât ne-am plimbat pe lângă gardurile vii. Am și plâns, recunoscând în fața lui (și a mea) cât de frică îmi era că și el avea să mă părăsească. M-a strâns la piept și m-a sărutat pe frunte. Niciodată nu și-a încălcat promisiunea.

Doar anul trecut, în ceea ce acum pare să fi fost o altă viață, aniversarea mea a început într-un tren cu schiori, chiar la granița franceză. La miezul nopții eram încă trează, retrăindu-mi întâlnirea de la prânz cu Henry, în cabana de pe versantul Weissfluhjoch. Nu-i spusesem, când mă întrebase indirect, că el era tatăl lui Genevieve. N-am vrut să-i dau satisfacția aceea.

Dar, țin minte că mă gândisem în tren, era cinstit din partea mea să-i ascund fiicei mele faptul că tatăl ei era regele Angliei? Oare respectul față de mine însămi și mândria mea sunt atât de importante încât să am o justificare că o împiedic să știe că e prințesă? Frământam în minte aceste gânduri uitându-mă în gol în noapte când, ca prin telepatie, Genevieve a apărut în cușeta mea.