Când am ajuns la țărmul Oceanului Cilindric, un fascinant spectacol de lumini era deja în desfășurare. Arcurile de lumină multicoloră ce zburau prin aer luminând giganticele piscuri ale Emisferei Sudice au continuat mai bine de o oră. Până și Simone era fascinată de mănunchiurile prelungi de raze roșii, albastre și galbene care jucau între piscuri, desenând curcubee în întuneric. Când spectacolul a încetat brusc, ne-am aprins lanternele și am pornit spre adăpost.

După câteva minute de mers, conversația animată ne-a fost întreruptă de un țipăt strident lung și îndepărtat, sunetul inconfundabil al uneia dintre creaturile aviare care ne ajutaseră anul trecut pe Richard și pe mine să fugim din New York. Ne-am oprit brusc și am ascultat. Întrucât de când revenisem în New York pentru a-i avertiza pe ramani asupra proiectilelor nucleare, nici n-am văzut, nici n-am auzit vreun aviar, eu și Richard am fost foarte emoționați. Richard fusese de câteva ori la adăpostul lor, însă nu primise nici un răspuns la strigătele îndreptate în josul coridorului vertical. Chiar în urmă cu o lună, spusese că bănuia că aviarii plecaseră definitiv din New York — țipătul din seara asta indica în mod clar că măcar unul dintre prietenii noștri se mai găsea încă prin preajmă.

După câteva secunde, înainte să apucăm să discutăm dacă era cazul ca unul dintre noi să meargă în direcția țipătului, am auzit alt zgomot, tot familiar, prea puternic ca să ne simțim în largul nostru. Din fericire, periile târâtoare nu se aflau între noi și adăpost. Am cuprins-o pe Simone cu ambele brațe și am sprintat spre casă, cât pe ce, în graba mea, să mă izbesc de cel puțin două ori de clădiri, în beznă. Michael a sosit ultimul. Până atunci, eu terminasem de deschis atât copertina cât și grilajul.