Instinctiv, am lipit-o pe Simone de trupul meu. Atât de multe întrebări! Atât de puține răspunsuri! Prin minte mi-a trecut fulgerător imaginea sărmanului Takagishi, împăiat și etalat în muzeul octopăianjenilor, și m-am cutremurat.

— Dacă suntem pasageri, unde mergem? am întrebat. Richard a oftat.

— Am făcut niște calcule, iar rezultatele nu sunt prea încurajatoare. Deși călătorim foarte repede în raport cu Soarele, viteza e minoră dacă ne referim la grupul nostru local de stele. Dacă traiectoria nu se schimbă, vom părăsi sistemul solar în direcția stelei Barnard. Vom ajunge în sistemul Barnard peste câteva mii de ani.

Simone a început să plângă. Era târziu și era foarte obosită. M-am scuzat și m-am dus în camera lui Michael, să-i dau să mănânce, în timp ce bărbații supravegheau rezultatele senzorilor pe ecranul negru, ca să vadă dacă puteau să-și dea seama ce se întâmpla. Simone a supt agitată, chiar făcându-mă să mă doară sânul o dată. Neliniștea ei era extrem de neobișnuită. De regulă, e un copil potolit.

— Simți și tu teama noastră, nu-i așa? am întrebat-o.

Citisem că pruncii percep emoțiile adulților din jurul lor. Poate că-i adevărat.

Tot n-am putut să mă liniștesc, nici chiar după ce Simone a adormit mulțumită pe pătura ei, pe podea. Simțurile premonitorii mă avertizau că evenimentele din seara asta semnalau tranziția la o fază nouă a vieții noastre la bordul lui Rama. Calculele lui Richard conform cărora Rama ar fi putut să navigheze prin vidul interstelar preț de mai bine de o mie de ani nu mă încurajaseră. Am încercat să mă imaginez trăindu-mi restul vieții în actualele condiții și mintea mi s-a blocat. Cu siguranță, pentru Simone avea să fie o existență plictisitoare. M-am pomenit rostind o rugăciune, către Dumnezeu, sau către ramani, sau către cine or fi fost cei care aveau puterea să modifice viitorul. Rugăciunea era foarte simplă. Mă rugam ca schimbările ce aveau să vină să îmbogățească, cumva, viața viitoare a pruncului meu.