Deasupra adăpostului nostru se află un oraș-insulă cu zgârie-nori misterioși, pe care îl numim New York. Este înconjurat de un ocean înghețat care încercuiește această uriașă navă spațială și o divide în două. În momentul de față, conform calculelor tatălui tău, ne aflăm pe orbita lui Jupiter (deși gigantica planetă gazoasă, în sine, e de cealaltă parte a Soarelui), urmând o traiectorie în formă de hiperbolă care, până la urmă, va părăsi cu totul sistemul solar. Nu știm unde mergem. Nu știm cine sau de ce a construit această navă spațială. Ştim că la bord există și alți ocupanți, dar habar n-avem de unde vin ei și, în plus, avem motive să bănuim că cel puțin unii dintre ei ar putea fi ostili.

Iar și iar, gândurile mele din ultimele două zile au continuat după același șablon. De fiecare dată am ajuns la aceeași concluzie deprimantă: este impardonabil ca noi, adulți maturi așa cum se presupune că suntem, să fi adus o făptură atât de neajutorată și inocentă într-un mediu despre care noi înșine înțelegem așa puține și asupra căruia nu avem absolut nici un control.

Azi dimineață, devreme, de îndată ce mi-am dat seama că este a treizeci și șaptea aniversare a mea, am început să plâng. La început, am plâns tăcut dar, pe măsură ce mintea îmi era copleșită de amintirile tuturor aniversărilor trecute, hohote adânci au luat locul lacrimilor domoale. Simțeam o amărăciune acută, chinuitoare, nu doar pentru Simone, ci și pentru mine. Şi, în timp ce îmi aminteam de magnifica planetă albastră de unde ne trăgeam și nu mi-o puteam imagina în viitorul lui Simone, îmi repetam aceeași întrebare. De ce am dat naștere unui copil în mijlocul acestei harababuri?