Acel orgoliu care nu putea accepta prezenţa unui om extraordinar în apropierea lui era zdrobit. Toate concepţiile mele, chiar şi sentimentul de vinovăţie şi dorinţa de a muri, păreau complet lipsite de importanţă. M-am uitat pe mine însumi! spuse el, atingîndu-şi uşor pieptul cu pumnul. M-am uitat complet. Şi, în aceeaşi clipă, am înţeles ce înseamnă posibilitatea. De atunci am început să fiu din în ce în ce mai mirat. În timp ce îmi vorbea, spunîndu-mi ce aş putea să devin, cum fusese viaţa lui şi cum urma să fie, trecutul meu s-a transformat în tăciuni. Mi-am văzut viaţa ca şi cum aş fi stat deoparte, vanitatea, satisfacerea plăcerilor, fuga constantă de la o supărare măruntă la alta, vorbele goale adresate Domnului şi Sfintei Fecioare şi unei mulţimi de sfinţi ale căror nume umpleau cărţile mele de rugăciuni, fără ca nici unul să fie cu-adevărat important într-o existenţă îngustă, materialistă şi egoistă. Mi-am văzut adevăraţii zei… zeii majorităţii bărbaţilor. Mîncarea, băutura şi siguranţa în conformitate. Cenuşă.

Pe chipul băiatului se citea un amestec de derută şi uimire.

— Şi aşa te-ai hotărît să devii vampir? întrebă el, iar vampirul tăcu o clipă.

— Hotărît. Nu parte a fi cuvîntul potrivit. Totuşi, nu pot să spun că a fost inevitabil din clipa în care el a păşit în încăpere. Nu, n-a fost inevitabil. Dar nu pot să spun nici că m-am hotărît. Dă-mi voie să spun că, atunci cînd a terminat de vorbit, nici o altă decizie nu mai era posibilă pentru mine şi că mi-am urmat drumul, fără să arunc nici măcar o privire înapoi. În afară de un lucru.

— Un lucru? Care?

— Ultimul meu răsărit de soare, spuse vampirul. În dimineaţa aceea încă nu eram vampir. Şi am văzut ultimul meu răsărit de soare.

Mi-l aduc aminte perfect; totuşi, nu cred să îmi mai amintesc de altul dinaintea aceluia. Lumina a apărut întîi în partea de sus a uşii-fereastră, o lumină palidă în dosul perdelei din dantelă şi apoi o strălucire din ce în ce mai puternică, sub formă de pete printre frunzele copacilor.