Zgomotul devenea din ce în ce mai puternic, pînă cînd păru să-mi umple nu numai auzul, ci toate simţurile, să-mi zvîcnească în buze şi degete, în tîmple şi în vene. Îndeosebi în vene, bum şi, apoi, celălalt, bum; Lestat îşi trase brusc mîna, iar eu am deschis ochii şi m-am abţinut să-i apuc încheietura şi să o duc la gură cu orice preţ; m-am abţinut pentru că mi-am dat seama că bubuitul era al inimii mele, iar cel de-al doilea fusese al inimii lui.

Vampirul oftă.

— Înţelegi?

Băiatul dădu să vorbească, dar apoi se mărgini să clatine din cap.

— Nu… adică, da, spuse el. Adică…

— Bineînţeles, spuse vampirul, privind în altă parte.

— Stai, stai! zise băiatul tulburat. Banda e pe sfîşiate. Trebuie s-o întorc.

Vampirul privi răbdător cum o întoarse.

— Ce s-a mai întîmplat apoi? întrebă băiatul.

Faţa îi era umedă şi se şterse repede cu o batistă.

— Vedeam ca un vampir, spuse el încet, cu un glas puţin detaşat, ce părea aproape absent.

Apoi îşi reveni.

— Lestat se afla din nou la picioarele scării şi îl vedeam aşa cum nu-l mai văzusem înainte. Mi se păruse alb, extrem de alb, aşa încît, în întuneric, părea aproape luminos; acum, însă, îl vedeam plin de propria lui viaţă şi de propriul lui sînge: era radios, nu luminos. Apoi am văzut că nu numai Lestat se schimbase, ci toate lucrurile. Era ca şi cum aş fi fost în stare să văd culori şi forme pentru prima oară. Eram atît de fascinat de nasturii hainei lui negre, încît, multă vreme, nu m-am uitat la altceva. Atunci Lestat a început să rîdă şi îl auzeam aşa cum nu mai auzisem ceva vreodată. Îi mai auzeam inima ca bubuitul unei tobe, la care se adăuga acum şi rîsul acela metalic. Era derutant, fiecare zgomot contopindu-se cu celălalt, asemeni ecoului unor clopoţei, pînă cînd am învăţat să separ sunetele şi ele se suprapuneau, fiecare hohot slab dar distinct, crescînd în intensitate, dar totuşi discret.