Vampirul zîmbi încîntat.

— Zvonuri de clopote. „Nu te mai uita la nasturii mei”, mi-a spus Lestat. „Du-te acolo printre copaci şi curăţă-te de orice urmă omenească şi nu te îndrăgosti atît de nebuneşte de noapte, că te rătăceşti!” Ăsta, bineînţeles, a fost un sfat înţelept. Cînd am văzut lumina lunii căzînd pe dalele de piatră, m-am îndrăgostit atît de mult de ea, încît am stat vreo oră acolo. Am trecut pe lîngă oratoriul fratelui meu fără să mă gîndesc nici o clipă la el şi, stînd în mijlocul plopilor canadieni şi al stejarilor, am auzit noaptea ca şi cum ar fi fost corul de şoapte al unor femei, toate chemîndu-mă la piepturile lor. Cît despre trupul meu, acesta nu era încă total transformat şi, de cum m-am acomodat cît de cît cu sunetele şi imaginile, a început să mă doară. Toate lichidele erau forţate să iasă din mine. Muream ca fiinţă omenească şi, totuşi, eram complet viu ca vampir; şi, cu simţurile treze, am fost nevoit să privesc moartea trupului meu cu o anumită tulburare şi apoi, în final, cu teamă. După aceea am urcat treptele în fugă pînă în salon, unde Lestat se ocupa deja de actele plantaţiei, trecînd în revistă cheltuielile şi profiturile din ultimul an. „Eşti un tip bogat”, mi-a spus el cînd m-a văzut intrînd. „Se întîmplă ceva cu mine”, am strigat eu.

„Mori, atîta tot; nu fii prost. N-ai nişte lămpi cu ulei? Ai atîţia bani şi nu poţi să-ţi permiţi untură de balenă decît pentru lampa aia. Adu-o încoace.”

„Mor!” am strigat eu. „Mor!”

„Ni se întîmplă tuturor”, insistă el, refuzînd să mă ajute. Şi acum cînd îmi aduc aminte, îl dispreţuiesc din cauza asta. Nu pentru că mi-era frică, ci pentru că ar fi putut să-mi fi spus de toate acele transformări. Ar fi putut să mă liniştească şi să-mi spună că aveam să-mi privesc moartea cu aceaşi fascinaţie cu care privisem şi simţisem noaptea. Dar n-a făcut-o. Lestat n-a fost niciodată vampirul care sînt eu. Absolut niciodată.