Nu o spuse ca o laudă, ci ca şi cum ar fi vrut cu adevărat să fi fost altfel.

— Alors, spuse el oftînd. Muream repede, ceea ce însemna că teama îmi dispărea la fel de iute. Regret numai că n-am fost mai atent la proces. Lestat se purta ca un idiot. „Ah, pentru iubirea iadului!” a început el să strige. „Îţi dai seama că n-am pregătit nimic pentru tine? Ce prost sînt.” Îmi venea să spun „Aşa e”, dar m-am abţinut.

„În dimineaţa asta va trebui să te culci cu mine. Nu ţi-am pregătit un sicriu.”

Vampirul rîse.

— Ideea sicriului a stîrnit o asemenea groază în mine, încît cred că a absorbit întreaga capacitate de a mă îngrozi de care mai dispuneam. Abia după aceea m-am speriat la gîndul de a împărţi un sicriu cu Lestat. În acest timp el se afla în dormitorul tatălui său, de la care îşi lua la revedere, spunîndu-i că avea să se întoarcă dimineaţă. „Dar unde te duci, de ce trebuie să ai un asemenea program?” întrebă bătrînul şi Lestat şi-a pierdut răbdarea.

Pînă atunci fusese politicos cu bătrînul, aproape pînă la îngreţoşare, dar acum a devenit brutal.

„Am grijă de tine, nu? Ţi-am oferit un acoperiş mult mai bun decît mi-ai oferit tu vreodată! Dacă am chef să dorm toată ziua şi să beau toată noaptea, o s-o fac, afurisit să fii!”

Bătrînul a început să scîncească. Numai emoţiile ciudate care mă stăpîneau şi sentimentul neobişnuit de epuizare m-au împiedicat să-mi exprim dezaprobarea. Urmăream scena prin uşa deschisă, fermecat de culorile cuverturii şi de cele aprinse de pe chipul bătrînului. Vinele albăstrui îi pulsau sub pielea trandafirie şi cenuşie. Pînă şi galbenul dinţilor lui mă atrăgea, iar tremurul buzelor lui aproape că m-a hipnotizat. „Ce copil, ce copil”, spuse el, fără să bănuiască, bineînţeles, adevărata natură a fiului său. „Bine, du-te atunci. Ştiu că ai o femeie pe undeva; te duci la ea imediat după ce bărbatul ei pleacă dimineaţa. Dă-mi cartea de rugăciuni. Ce s-a întîmplat cu cartea mea de rugăciuni?”