Se uită la cele cîteva mucuri de ţigări din ea, văzînd coşul de gunoi de dedesubt, o goli şi se întoarse repede la masă. Degetele lui lăsară urme umede pe ţigară, cînd o puse jos.

— Asta e camera ta? întrebă el.

— Nu, răspunse vampirul. E doar o cameră oarecare.

— Ce s-a mai întîmplat atunci? întrebă băiatul.

Vampirul părea să urmărească fumul care se aduna sub bec.

— Âăă… ne-am întors în grabă la New Orléans, zise el. Sicriul lui Lestat se afla într-o cameră mizerabilă, lîngă ruine.

— Şi ai intrat în sicriu?

— N-am avut de ales. L-am implorat să mă lase să stau în dulap, dar el a rîs uluit. „Nu ştii ce eşti?” m-a întrebat. „Este fermecat? Trebuie neapărat să aibă forma asta?” m-am milogit eu, dar l-am auzit rîzînd din nou. Nu suportam ideea; în timp ce discutam însă, nu simţeam deloc teamă. Era foarte ciudat. Toată viaţa îmi fusese frică de locurile închise. Născut şi crescut în case franţuzeşti, cu plafoane înalte şi ferestre din podea pînă-n tavan, mi-era groază să stau închis undeva. Mă simţeam prost pînă şi în confesional, în biserică. Era o teamă destul de firească. În timp ce protestam în discuţia cu Lestat, n-o mai simţeam. Doar mi-o aminteam. Mă agăţăm de ea din obişnuinţă, dintr-o incapacitate de a-mi recunoaşte actuala şi încîntătoarea libertate. „Nu te descurci deloc bine”, a spus Lestat în final. „S-a făcut aproape ziuă. Ar trebui să te las să mori. Şi o să mori, să ştii. Soarele o să-ţi distrugă sîngele pe care ţi l-am dat, din fiecare ţesut, fiecare venă. N-ar trebui să mai ai teama asta. Eşti ca un om care şi-a pierdut un braţ sau un picior şi continuă să insiste că mai simte durere în locul unde ar fi trebuit să fie braţul sau piciorul respectiv.” Asta a fost cel mai inteligent şi mai folositor lucru pe care l-a spus Lestat în pezenţa mea şi m-a dezmeticit imediat. „Eu intru în sicriu”, mi-a spus el apoi, pe un ton extrem de dispreţuitor, „iar tu te vei aşeza deasupra mea, dacă-ţi vrei binele”.