— Asta chiar s-a întîmplat, nu? şopti băiatul. Ce-mi spui e… adevărat.

— Da, spuse vampirul, privindu-l fără a părea deloc surprins. Vreau să-ţi povestesc în continuare.

Dar cînd îşi întoarse privirea spre fereastră din nou, manifestă prea puţin interes faţă de băiatul care părea prins într-o luptă lăuntrică tăcută.

— Dar ai spus că nu ştii nimic despre viziuni, că tu un vampir… nu ştii cu siguranţă dacă…

— Vreau să iau lucrurile în ordine, să-ţi povestesc totul aşa cum s-a întîmplat, spuse vampirul. Nu, nu ştiu despre viziuni. Nici pînă acum.

Aşteptă din nou, pînă cînd băiatul spuse:

— Da, te rog, te rog continuă.

— Ei bine, am vrut să vînd plantaţiile. Nu vroiam să mai văd vreodată nici casa, nici oratoriul. În cele din urmă, le-am arendat unei agenţii care se ocupa de ele în locul meu, aşa încît să nu fie nevoie să mă duc niciodată acolo, iar pe mama şi pe sora mea le-am mutat într-una din casele din New Orléans. Bineînţeles că n-am putut scăpa de fratele meu nici o clipă. Nu mă gîndeam decît la trupul lui care putrezea în pămînt. Era îngropat în cimitirul St. Louis din New Orléans, iar eu făceam tot posibilul să-l ocolesc; cu toate astea însă, mă gîndeam la el tot timpul. Beat sau treaz, îi vedeam trupul putrezind în sicriu şi nu suportam. Visam iar şi iar că mă aflam în capul scării, ţinîndu-l de braţ, vorbindu-i cu blîndeţe, îndemnîndu-l să se întoarcă în dormitor, spunîndu-i cu blîndeţe că îl credeam, că trebuia să se roage pentru mine să capăt credinţă. În acel timp, sclavii de pe Pointe du Lac (asta era plantaţia mea) începuseră să spună că îi vedeau fantoma pe verandă, iar supraveghetorul nu-i mai putea stăpîni. Oamenii îi puneau întrebări neplăcute surorii mele în legătură cu întregul incident, iar ea a devenit isterică.