Apropiindumă de ele, am zărit baze scunde, slab luminate, în care erau garate niște mașini negre. Am bănuit că sunt automobile. Însă când două, cele mai apropiate de mine, au ieșit și, înaine dea avea timp să mă retrag, au trecut pe lângă mine cu o viteză uriașă, am văzut, înainte dea dispărea în fundalul de rampe parabolice, că nu aveau roți, parbrize sau portiere. Aerodinamice, precum niște picături negre de lichid. Automobile sau nu — miam spus — oricum, acela părea un soi de parcaj. Pentru „rasturi”? Am decis că ar fi mai bine să aștept pe cineva pe care săl însoțesc: cel puțin aș mai afla câte ceva. Platforma mea se ridică ușor, precum aripa unui avion imposibil, dar rămase goală; erau numai mașinile negre, ieșind câte una sau mai multe odată din vizuinele lor metalice și accelerând, întotdeauna în aceeași direcție. Am coborât chiar până la marginea platformei, până când, iarăși, forța aceea invizibilă, elastică sa făcut simțită, asigurând completa securitate. Întradevăr, platforma atârna în văzduh, nesusținută. Ridicând capul, am văzut multe asemănătoare, planând nemișcate în spațiu, cu farurile mari stinse acum; pe altele, unde soseau aparate zburătoare, luminile mari ardeau. Însă rachetele, sau navele acelea, nu semănau cu cea care mă adusese de pe Lună.

Am rămas locului o vreme, până am observat, pe fundalul unor coridoare și mai îndepărtate — deși nu știam dacă erau reflexiile îndepărtate ale acestuia, sau reale — litere de foc deplasânduse neîntrerupt prin aer: SOAMO SOAMO SOAMO, o pauză, o străfulgerare albăstruie, apoi NEONAX NEONAX NEONAX. Ar fi putut să fie numele stațiilor, sau poate reclamele unor produse. Numi spuneau absolut nimic.

E timpul săl caut pe individul ăla, miam spus. Mam întors și, zărind o bandă deplasânduse în direcția opusă, am luato înapoi în jos. Acolo se dovedi a fi greșit nivelul, nu era nici măcar sala pe care o părăsisem: știam asta după absența coloanelor enorme. Acestea ar fi putut pleca însă în altă parte — deacum, orice mi se părea posibil.