Mam pomenit întro pădure de fântâni arteziene; ceva mai departe se zărea o încăpere albtrandafirie, plină cu femei. Mergând, am pus mâna, fără să mă gândesc, în jetul unei fântâni iluminate, poate pentru că era plăcut să întâlnesc ceva cât de cât familiar. Nam simțit nimic, fântâna nu avea apă. După o clipă mi sa părut că mirosea a flori. Am dus mâna la nas. Avea aromele a o mie de săpunuri parfumate. Instinctiv, miam frecat mâna de pantaloni. Acum ajunsesem înaintea acelei odăi pline cu femei, numai femei. Nu mi sa părut a fi o toaletă publică, dar naveam cum să știu. Nu am întrebat nimic și am pornit mai departe. Un tânăr, îmbrăcat în ceva similar mercurului care ar fi curs peste el solidificânduse apoi, bufant (sau poate spumos) pe brațe și strâns lipit în jurul șoldurilor, discuta cu o fată blondă, rezemată cu spatele de bazinul unei fântâni arteziene. Fata, purtând o rochie deschisă la culoare, destul de banală (ceea ce ma încurajat), ținea un buchet de flori roz pal; ascunzânduși fața printre ele, îi zâmbea băiatului din ochi. În clipa în care mam oprit înaintea lor și am deschis gura săi vorbesc, am văzut că fata mânca din flori — și am amuțit. Calmă, ea mesteca petalele delicate. Ridică privirea spre mine. Ochii îi înghețară. Eram deja obișnuit cu reacția aceasta. Am întrebat unde era Cercul Interior.

Băiatul mi sa părut a fi surprins neplăcut, ba chiar furios, că cineva îndrăznise să le întrerupă intimitatea. Probabil comisesem vreo impolitețe. Mă cercetă de sus până jos, parcă așteptânduse să descopere niște picioroange care sămi justifice înălțimea. Nu spuse nici un cuvânt.

— Oh, uite, strigă fata, rastul de pe vuk, rastul dumitale, îl poți prinde, grăbeștete!

Am început să alerg în direcția indicată, fără să știu spre ce anume — în continuare, naveam nici cea mai mică idee cum arăta blestematul de rast — și după vreo zece pași am zărit coborând din înălțimi un tub argintiu, baza uneia dintre acele enorme coloane care mă uluiseră întratât mai înainte.