— Scuzațimă, am spus, atingând brațul bărbatului în blană. Unde ne aflăm?

Mă priviră amândoi. Când ridicară privirile, chipurile lor arătau surprinse. Nutream vaga speranță că vinovată era doar statura mea.

— Pe politub, răspunse bărbatul. Unde schimbați?

Nu înțelegeam.

— Suntem… mai suntem în stație?

— Bineînțeles mia răspuns cu o anumită reținere.

— Dar… unde este Cercul Interior?

— Lați scăpat deja. Trebuie să vă întoarceți.

— Ar fi mai bine cu rastul de la Merid, interveni femeia. Toți ochii veșmântului ei păreau că mă examinează bănuitori și uimiți.

— Rastul? am repetat disperat.

— Acolo.

Arătă către o înălțime neocupată, cu laturi dungate în negru și argintiu; părea o rachetă, ciudat vopsită, culcată pe o parte, vizibilă printrun cerc verde care se apropia. Leam mulțumit și am ieșit de pe bandă, probabil în locul greșit, deoarece inerția ma făcut să mă împiedic. Miam regăsit echilibrul, însă mam răsucit și nam mai știut în ce direcție să merg. Mam gândit ce să fac, dar de data aceasta locul transferului meu se îndepărtase considerabil de fuzelajul negruargintiu arătat de femeie, pe care nul mai vedeam. Majoritatea celor din jurul meu se îndreptau către o rampă ascendentă; iam urmat. Ajuns pe ea, am remarcat un indicator uriaș arzând în aer: DUKT CENTR. Restul literelor, de ambele părți, nu erau vizibile datorită mărimii lor. Silențios, am fost transportat spre o platformă lungă de cel puțin un kilometru, de unde tocmai pleca un vehicul fusiform, arătânduși, pe când se înălța, partea inferioară presărată de lumini. Sau poate că silueta aceea în formă de balenă era platforma și eu mă găsem pe „rast” — naveam nici măcar pe cine întreba, deoarece zona din jurul meu era pustie. Probabil că pornisem în direcție greșită. O parte a „platformei” mele conținea construcții plate, lipsite de fațade.