Deacum, locul pe care mil arătase fata era pustiu. După incidentul anterior renunțasem să mai caut rasturi, Cercul Interior, tuburi și schimburi; am hotărât să părăsesc stația. Experiențele de până acum nu mă încurajau săi interpelez pe trecători, așa încât am urmat la întâmplare o săgeată albastră ascendentă; fără să încerc vreo senzație anume, am traversat două indicatoare strălucind în aer: CIRCUITE LOCALE. Am ajuns la o scară rulantă pe care se găseau destule persoane. Nivelul următor era colorat întrun arămiu închis, nervurat cu semne aurii de exclamare. Treceri fluide de la plafoane la pereții concavi. Coridoare fără tavane, cu părțile superioare pierdute întro pudră sclipitoare. Părea că mă apropii de un fel de zonă rezidențială, pe măsură ce împrejurimile căpătau aspectul unui sistem de gigantice recepții hoteliere — ghișee, țevi cromate în lungul pereților, nișe cu funcționari; poate că acestea erau birourile pentru schimburi valutare, sau oficiile poștale. Am continuat să merg. Acum eram aproape sigur că nu eram pe drumul spre o ieșire și (judecând după durata călătoriei în sus) că mă găseam în partea superioară a stației; cu toate acestea continuam să merg în aceeași direcție. O pustietate neașteptată, panouri zmeurii cu stele scânteietoare, șiruri de uși. Cea mai apropiată era deschisă. Am privit înăuntru. Din celălalt capăt al odăii mă privi un bărbat masiv, cu umeri lați. Imaginea mea întro oglindă imensă. Am deschis mai larg ușa. Porțelan, țevi argintii, nichel. Toalete.