Îmi venea să râd, deși, în general, eram zăpăcit. Mam întors repede: alt coridor, benzi albe ca laptele curgând în jos. Balustrada scării rulante era moale, caldă; nam numărat nivelele pe lângă care am trecut; tot mai mulți oameni se opreau în fața unor cutii emailate care ieșeau din perete la fiecare pas; le atingeau cu degetul și ceva le cădea în palmă; apoi strecurau acel ceva în buzunar și porneau mai departe. Fără să știu de ce, am imitat întrutotul gesturile bărbatului în haină largă, violetă, din fața mea: am apăsat o tastă cu o mică depresiune pentru vârful degetului și în palmă mia căzut un tub micuț, colorat, translucid, călduț. Lam clătinat, lam ridicat înaintea ochilor — să fie un gen de pilule? Nu. O sticluță? Navea nici dop, nici picurător. Ce rol avea? Ce făceau ceilalți oameni? Le băgau în buzunare. Inscripția de pe cutia emailată: LARGAN. Am rămas locului; eram derutat. Și deodată mam simțit aidoma unei maimuțe căreia ia fost dat un stilou, sau o brichetă; pentru o clipă ma cuprins o furie oarbă; am strâns din fălci, am îngustat ochii și, cu umerii adunați, mam alăturat șuvoiului de pietoni. Coridorul se lărgi, deveni o sală. Litere arzătoare: AMOREAL AMOREAL.

Dincolo de curgerea grăbită a mulțimii, pe deasupra capetelor, am zărit o fereastră în depărtare. Prima fereastră. Panoramică, enormă.

Toate firmamentele nopții atârnau parcă pe o suprafață netedă. Pe un orizont de cețuri înflăcărate — galaxii multicolore de piețe, aglomerări de spirale luminoase, fosforescențe pâlpâind deasupra zgârienorilor, străzile: o târâre, o viermuială de mărgelușe colorate, iar deasupra, perpendicular, vârtejuri de neon, penaje și fulgere, cercuri, avioane și sticle de flăcări, păpădiile roșii, ale semnalizatoarelor luminoase sori de — o clipă — și hemoragii de reclame, mecanice și violente. Am rămas locului și am privit, auzind, înapoia mea, foșnetul permanent a sute de picioare. Brusc orașul dispăru și se ivi un chip uriaș, înalt de trei metri.